„Gîndirea începe în uimire” – Interviu cu Caius Dobrescu

De . Categorii: Dosare, anchete, Dosarul Caius Dobrescu, Interviuri, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

„Gîndirea începe în uimire” – Interviu cu Caius Dobrescu

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Domnule Caius Dobrescu, citea Ghiţă Ludu revista „Pif”?

Da, cred că da. Cînd era el mic, dacă aveai o relaţie la poştă, exista o şansă. Vrea să spun, ca să capeţi un abona­ment sau să ţi se „ţină” unul dintre cele cîteva numere care se vindeau „la liber”. Mai tîrziu, însă, deja de pe la sfîrşitul anilor 1970, nu mai puneai mîna pe Pif-uri decît în 2 variante: a) dacă vreun coleg de-al tău de şcoală cu părinţi la Securitate îţi dădea voie să te uiţi pe revistele lui; b) dacă vreun alt prieten mergea în vreo fostă colo­nie franceză, să spunem în Tunisia, cu tatăl său trimis la muncă de statul român, şi se întorcea de acolo cu o colecţie de Pif-uri. Nu ştiu exact cum s-a aranjat persona­jul meu Ghiţă Ludu, mai ales că el, ca vîrsta, e mai mare cu 10-15 ani decît mine, dar tabloul general aşa arăta.

Pentru cei mai tineri, este probabil util să amintim că Pif-Gadget era/ este o revistă de benzi desenate din Franţa. Singura care a intrat cu oarecare regularitate în România, fiindca era editată de concernul l’Humanité, al Partidului Comunist Francez. În opinia mea, Pif este cel mai bun lucru (dacă nu singurul lucru bun) pe care l-a produs comunismul mondial.

Pentru Ghiţă Ludu, oricum, Pif-ul a fost util fiindcă i-a o-ferit o viziune mai complexă despre viaţă, despre sintezele neaşteptate şi raporturile de continuă răsturnabilitate din­tre Bine şi Rău (şi asta mai ales prin aventurile comice, fiindcă în cele serioase, cu excepţia relativă a lui Corto Maltese, băieţii buni şi cei răi erau clar delimitaţi; de altfel, aventurile serioase, desenate realistic, erau, în vremurile de aur ale Pif-ului, editate alb-negru, doar comediile fi­ind multicolore; deci: era clar că pe cow-boy-ul Teddy Ted, pe indianul Loup Noir, pe Docteur Justice îi iubeai fiindcă erau mereu de partea dreptăţii şi adevărului; dar oare de ce o iubeai la fel de mult pe duplicitara şi versa­tila Corinne din Corinne et Jeannot?).

Să mai spunem un lucru: întrebarea dumneavoastră se leagă de împrejurarea că, la un moment dat, imediat după 1989, Ghiţă lucrează cu un desenator cam alcoolic la un serial de benzi desenate care narează, pentru săptămînalul satiric Alupigus, faptele de un eroism absolut, indianajo­nesic, ale preşedintelui Cristescu-Plăpumaru şi ale pre­mierului Afloroaie, în momentele de foc ale Revoluţiei din Decembrie…

Deconstruiţi prin Teză de doctorat o se­rie întreagă de ficţiuni utile. Care au fost reacţiile publicului mic-burghez?

Ştiţi, povestea cu „deconstrucţia” nu mi se pare OK. Această vocabulă se leagă pentru mine de imaginea unor academici constipaţi care se screm să mimeze că au umor, aşa cum era regretatul Jacques Derrida. În privinţa jocului cu „ficţiunile utile”, eu unul prefer să învăţ de la adevăraţii maeştri, cei cu un umor autentic şi sănătos, cum ar fi Erasmus sau Rabelais. Sau, last but not least, Budai-Deleanu (amintiţi-vă de genialul, nemuritorul, Idiotisean!).

Ficţiunile utile despre care vorbiţi sînt, cred, acelea că există cunoaştere serioasă şi că ne putem încrede în instituţiile care administrează şi ne administrează (prin educaţia publică) această cunoaştere. Adică, unde am ajunge dacă am începe să ne îndoim pînă şi de ceea ce ne-au învăţat profesorii noştri din şcoala generală? La alt nivel, ficţiune utilă este să crezi că o instituţie pe care scrie „universitate” chiar este o universitate, sau că o „academie” este o academie ş.a.m.d.

Ei bine, dacă am perturbat acest gen de încredere, sper că am oferit, totuşi, ceva în schimb: densitatea, fantasmatică dar şi fizică. De aceea e cartea atît de groasă, ca să com­penseze, prin senzaţia şi sentimentul densităţii, prin hiperconsistenţea materialităţii fantasmatice, protective, ceea ce se pierde în privinţa siguranţei abstracte a con­vingerilor.

Publicul mic-burghez (cred că vorbiţi de cei mic-burghe­zi la cap, nu la statutul socio-economic) nu e o problemă, fiindcă tare m-ar mira să fi sesizat existenţa romanului meu. E vorba aici de problema clasică a locuitorilor din Flatland, ţara cu două dimensiuni: cum pot ei percepe un obiect care are trei?

Romanul a avut un travaliu lung, istoria lui concurează istoria noastră de tranziţie. Care este raportul dintre acest referent şi lumea articulată romanesc?

Vă mulţumesc de întrebare, fiindcă, într-adevăr, miza din mintea mea nu a fost, oricum nu în primul rînd, aceea de a „satira” lumea academică şi de a scrie un ro­man al moravurilor de campus, ci reprezentarea vast-carnavalescă a legilor istorice care au mişcat masele şi personalităţile (masele de personalităţi…) în România post-revoluţionară. Există următorul raport între roman şi viaţă: am încercat să învăţ de la modul în care s-a descurcat societatea românească, în ultimii 17 ani şi nu numai, distilînd această cunoaştere în ceea ce aş numi o estetică a bîjbîielii. Cred, de altfel, că monumentalitatea, grandoarea, dacă nu e să fie complet antipatică, trebuie să aibă în ea ceva în mod autentic abulic, derutat. Din­colo de şmecheria şi cupiditatea ei, dincolo de cruzimea care o face, ocazional, foarte coerentă, Istoria (inclusiv a noastră şi inclusiv cea recentă) are şi ceva din personajul pe care îl joacă necontenit Woody Allen. Woody Allen este, de altfel, una dintre divinităţile tutelare ale textului, cel puţin într-o parte a lui…

În cosmosul comic, însuşi Creatorul este o persoană pe cît de bine intenţionată, pe atît de derutată şi prietenos-bîjbîitoare. Cineva care-şi cam dă cu ciocanul peste degete cînd încearcă să bată un cui în perete (poate şi fiindcă i se face brusc milă atît de bietul cui, cît şi de bietul perete).

Termenul de experimental, asociat de critici cu poezia pe care o scrieţi, vi se pare nepotrivit din cauza sugestiei de fri­volitate şi gratuitate. Ce puteţi să spuneţi despre experimentul prozastic?

Experiment, ca în lucru-cu-Limbajul, mi se pare yuk! E altceva dacă ne gîndim la el ca fiind ceva care se petrece în cîmp deschis, într-un loc în care încă nu se gîndeşte în termeni de „limbaje” şi „forme”, şi nici nu ai timp pentru asta, fiindcă lucrurile se schimbă mereu, alunecă repe­jor.

Adică, dacă prin expriment înţelegem revenirea la condiţia noastră originară a „orientării în pădure”. Un alt cuvînt-cheie este atenţie (Mihai Şora spune „atenţie existenţială”), cu 3 caracteristici: e globulară, spectrală (radială?) şi ondulatorie.

Atenţia e o plenitudine, fiindcă ne învăluie cu autotandreţe. Plenitudine uşor penibilă, fiindcă mila de sine e cam ruşinoasă. Dar, în anumite doze, e şi sănătoasă. Numesc atenţia globulară fiindcă mi-o reprezint ca pe o pupă de vibraţii luminoase care-şi ambalează sursa, adică pe noi înşine.

Pe de altă parte, dacă vrei să te autoprezervi, trebuie să fii deschis, spre mai multe direcţii dintr-o dată. Orientat înseamnă întotdeauna poliorientat. Să asiguri adică o con­tinuitate graduală a atenţiei la stimuli: de aici structura de spectru, adică spectralitatea. Şi cum pericolul presupune fantasma unei mişcări circulare (el este întotdeauna pe cale de a ne încercui) rezultă că trebuie să-i facem faţă în mod radial. Radialitatea este răspunsul nostru la spec­tralitatea circulară a stimulilor, pe care o numim „mediu înconjurător”. Reacţionăm prin radiolocaţie.

În sfîrşit, caracterul ondulatoriu al Atenţiei rezultă din negocierea între globularitate şi radialitate. Ondulatoriul este ambiguitatea permanentă dintre autotandreţea sus-evocată şi continua gimnastică a vigilenţei, continua stare de veghe (sau „hermeneutica de veghe”, cu un con­cept drag prietenului nostru comun Horea Poenar).

Dacă e adevărat că gîndirea începe în uimire (chimia uimirii), asta este pentru că atunci sesizezi incertitudinea constitutivă a condiţiei tale. Şi riscul care vine la pachet cu incertitudinea.

După ce înţelegi problema, ai la dispoziţie mai multe strategii. De exemplu, poţi să iei uimirea şi s-o fasonezi estetic, s-o estetizezi, în ceva ce se cheamă contemplaţie. Sau poţi alege calea disciplinară a dialecticii: uimirea prelucrată ustensilitar, constructiv, gradualist, ca în toate ideologiile prrraxisului, ale muncii care-l face pe om.

Or, experimentul, dacă e să aibă haz şi sens, trebuie să păstreze starea naturală a uimirii, mometul de emergenţă al atenţiei, ca „experienţă revelatoare”, cum spune Vir­gil Podoabă. Arta comică, mai mult decît oricare, e în primul rînd despre asta: emergenţa atenţiei. Ea expune în modúl impusurile adaptative. Altfel spus, surprinde datul care se depăşeşte imediat pe sine prin îndoială, proces ce nu denotă slăbiciune, debilitate, degenerescenţă, ci o dinamică robustă. Argintul viu. Viaţa Nouă.

Aşadar, experimentul prozastic e OK, dacă e un experi­ment protozoaristic (Doamne, iartă-mă!). Adică, dacă scoate la iveală, sau măcar ne face să bănuim, protozo­arul originar al Atenţiei.

Teză de doctorat abordează (şi) problema învăţămîntului românesc cu toate mutaţiile lui postdecembriste. Cum vedeţi, din pos­tura de universitar, viitorul acestuia?

Eu unul mă gîndesc mai degrabă la soarta învăţămîntului literar-umanist, la noi şi în Europa. Viitorul depinde de ca­pacitatea noastră de a nu ne considera marginalii, exilaţii, albatroşii, loser-ii prin excelenţă ai unei societăţi domi­nate de tehnologie şi economia de piaţă. Ştiinţele sociale încearcă să smulgă tot mai mult din domeniul tradiţional al educaţiei umaniste, arătînd că-i pot învăţa pe oameni să comunice, să-şi structureze mintea şi exprimarea, să coopereze, să se adapteze mult mai eficient decît o putem face noi, mergînd direct la ţintă, fără să mai rătăcească prin simbolismele ceţoase şi ambiguităţile ficţiunii. La asta ar trebui să fim capabili să ripostăm viguros, cu convingerea că literatura codifică o vastă experienţă socială, de orien­tare în lume, de înţelegere a funcţionării minţii omeneşti, cu veşnica ei pendulare între emoţii şi concepte, între fantasme şi pragmatism, între pasiuni, valori şi interese. Dacă nutrim o asemenea auto-încredere, dacă dovedim un robust patriotism profesional, dacă ne exploatăm la maximum, cu inteligenţă, moştenirea culturală, putem pătrunde pînă adînc în miezul tipului de societate în care trăim, o societate la fel de guvernată de simboluri şi de proiecţii imaginare ca orice altă formă cunoscută de organizare a vieţii umane. Renaşterea a schimbat ceva esenţial în istoria europeană fiindcă a transformat vocaţia umanistă dintr-una a refugiului ascetic, a retractilităţii monahale, a evanescenţei, a jocului cu mărgelele de sticlă, într-o cultură insurgentă şi antreprenorială a încre­derii în sine, a auto-afirmării, a mobilităţii şi a tonusului intelectual. Astăzi, acest spirit se află sub atacul clerului laic al birocraţiei academice europene, cu omologările, planificările, evaluările, cuantificările ei scolastice, ster­ile şi stupide. Dar nu trebuie să acceptăm această stare de fapt ca fatală. Trebuie să ne revoltăm şi să ne gîndim la o schimbare pan-europeană de tendinţă, care să readucă spiritul de iniţiativă, autonomia, creativitatea, curiozi­tatea şi curajul intelectual în inima vieţii academice. Or, ştiinţele literaturii pot juca un rol strategic în această reo­rientare.

Pe de altă parte, aş spune că soarta învăţămîntului de­pinde şi de modul în care putem acţiona fiecare mai in­teligent, mai responsabil şi mai tonic înăuntrul propriei noastre marje de manevră. Dacă, de exemplu, cineva care se pregăteşte să devină profesor de literatură s-ar apuca, fără să-l îndemne cineva (fiindcă n-o va face ni­meni) să citească Legea învăţămîntului? Sau măcar partea introductivă a acesteia, în care este vorba despre valorile şi principiile care se presupune că trebuie transmise şi urmărite în educaţia publică. Va afla, poate cu surprindere, că, pe lîngă tradiţionala „păstrare a identităţii naţionale” se vorbeşte acolo de principiile cetăţeniei, de valorile democraţiei, de toleranţa interetnică şi interculturală, de dezvoltarea gîndirii critice autonome etc. Dacă acel ipotetic student ar realiza deodată că e vorba aici de mi­siunea lui proprie şi personală? Că menirea lui nu va fi doar aceea de a-i face pe copii să înveţe poezii pe de rost, să fremete de emoţie la lectura unei pagini literare sau să înghită pe nemestecate noţiuni oricum indigeste de teoria literaturii, ci şi aceea de a le transmite micuţilor ceva din etosul democratic mai-sus-evocat? Adică valorile tari ale unei societăţi a libertăţii, a legii, a demnităţii, ale unei societăţi care se bazează pe respectul persoanei umane şi care se emancipează, hotărît şi definitiv, de naţionalismul de grotă. Oare faptul că acest student şi-ar înţelege astfel misiunea nu ar face o diferenţă, mică dar reală şi benefică, în sistemul de învăţămînt românesc?

Interviu realizat de

Silvia Mitricioaei

SilviaMitricioaei

Mai multe articole de