„Iubire la unison” sau căldura umană într-un spaţiu sintetic (@ Gabi Eftimie)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , , , , ,

„Iubire la unison” sau căldura umană într-un spaţiu sintetic (@ Gabi Eftimie)

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Apărut la Editura Vinea, 2006, în seria debuturi, şi acum în ediţia a II-a, la aceeaşi editură, volumul „ochi roşii polaroid / acesta este un test”, de Gabriella Eftimie, se desprinde tranşant de visceralitatea/grotescul de sorginte fracturistă al unor poeţi ca Marius Ianuş / Dumitru Crudu / Dan Sociu, îndepărtându-se, în acelaşi timp, de tergiversata exploatare a feminismului degradant practicat de poete ca Elena Vlădareanu / Oana Ninu. La Gabi Eftimie, corpul poetic supravieţuieste datorită unor resurse strict systemoide: sensibilitatea androgină / autismul ca unică formă de emoţie. Nu (in)umanului aparţine această poetică, ci spaţiului în care organismul trebuie să se dezvolte, un teren al spectrelor « polaroide », al sintetizatoarelor, al stimulilor afectivi ca anexe, la fel cum, la Kenji Siratori, instrumentarul expresiv e predeterminat de intruziunile exterioare mecanizate ce defixeaza şi substituie coordonatele interioare, compacte.

„(testing testing.e cineva aici?) nu cunosc limba“ – cu acest logo avertizator rulează volumul lui Gabi Eftimie, reglementând o microlume a gesticii, a limbajului ca reflexe, fiecare stare/element uman declanşator intrând cu forţa în structura poetică, o structură tehnologizată scuturată de accesorii metaforice. În „peisaj” poeta îşi va asuma temporar un construct expresionist, targetul acestui eu înca neformatat de reziduurile afective fiind unul recuperator: „un soare ca un cerc/ de decor, descărcat,/ un acumulator defect// în lumina nevrotică se târăsc la suprafaţă, ies din pereti, se preling/ gemând/ glycerine// strălucirea cadaverică pătrunde/ prin piele se impregnează în corp/ ca mirosul/ ca batrâneţea// nicio umbra nicio urmă de milă […] ascinating intruders/ sper că veţi găsi calea”. Calea salvării coincide, în cazul poeziei lui Gabi Eftimie, cu glisarea permanentă între faliile transfigurării fiziologice / psihice ale unui Daniel din „Posibilitatea unei insule”, eul subzistând doar în/prin muzică şi prin viaţa -celorlalţi-.

Aflate în proximitatea unei Ruxandra Novac, care duce discursul fracturist către o poetică ce pulverizeaza umanul pe un teren aflat în prelungirea scriiturii crude al unui Lautreamont, al unui Antonin Artaud, sinonime poeticii muzicale al unui Thom York sau a celor de la The Knife, textele Gabriellei Eftimie vin dintr-un background cultural cu totul nou. Obiectul poetic devine un organism ce îşi studiază forma de existenţă, comunicând din interiorul unor distorsiuni exterioare declanşate cu precizia unui torţionar: „de obicei vorbeam cu el când dormea/ şi el mă asculta/ îi spuneam cele mai interesante lucruri/ care s-au întamplat în capul meu/ îl mângâiam în timp ce vorbeam cu el// era prietenul meu cel mai bun// […] îi spuneam despre un loc unde ploua întruna/ şi unde/ atunci când vor să moară/ oamenii se culcă pe joc cu gurile deshise/ cu feţele întoarse spre cer”. Robotizarea generată de o aparentă sistematizare, reglementare a realităţii va reconstrui limbajul unei entităţi coordonate de cu totul alţi idioimi: imposibilitatea punerii la punct a unei forme de înţelegere, nevoia „maniacală” de a fi cu prietenii, înjghebând, în acelaşi timp, un incubator, o meta-realitate, o replică implicit mutantă: „creierul meu se încălzeşte la soare/ capul meu începe să amorţească/ circuietele explodează în lanţ”; „nu-ţi poţi lua ochii de la soarele care moare”; „s-ar putea să mor daca nu mănânc/ dar ce te distruge mai tare decât asta?”.

„nicio informatie în plus” devine un real montaj poetic, regizat, la modul subsidiar, de comentariile acestui outsider, care trasmite ritmic mesaje complet dereglatoare: „eu sunt gabi şi-mi place să-mi pierd vremea aiurea/ eu caut fericirea// nu există cuvânt mai gol/ şi mai infexibil/ pentru deraiajul ăsta lin”; „toţi fac poze ca amintire/ vor o bucată din polaroid/ ca să le arate prietenilor// toţi vor o bucată de plastic”. Aici posibila salvare nu mai poate fi luată în discuţie, iluzia şi auto-proiectarea, capitonate de „camerele infraroşu”, sunt singurele care mai umanizează spaţiul „wordwideweb”. Refrenele obsesive („din gură să curgă saliva/ să curgă înapoi saliva/ să intre în gură saliva”; „e ca o frică anonimă”; „insomnie. ridicat brusc din pat. vise goale, fără amintiri. […] oamenii îşi continuă drumul în sferele lor private// cu grijă să nu se intersecteze”), autismul ca sindrom, comunicarea scindată, sunt elemente care de-construiesc, repun în discuţie posibilitatea de a mai gândi în termeni umani propria condiţie, poziţia acestei intimităţi distructive: „parca am fi scufuntaţi în cărbuni/ atât de groaznic de corporal e întunericul acesta”.

La Gabi Eftimie, arta poetică funcţionează ca ameliorator, eul îşi dezvoltă mai degraba o „dystopie paradisiacă” în care atributele umanului nu mai dau sens: „vom îmbraca pijamale artificiale/ ne vom încheia la şireturile de neon/ vom fi liberi să apăsăm rewind/ să batem tare la tobele mari/ să dăm cu biciul cântând// să fluturăm tabla de metal să sune cât mai strident// dar când ţipăm că nu vrem capul tăiat din farfurie/ când urlăm că nu asta/ nu nu asta”. Trăirea androidă, eul asexuat, inert se diluază, texte ca „anyu(mama)” , „testează-mă pe mine.pe mine”, „smileyul tău doarme” fiind pigmentate de figuri ca mama, bunicul, chipul foarte vag al celui pe care entitatea de astăzi îl percepe ca pe o structură imberbă („atunci a fost altfel/ eu eram a lui era al meu/ eram a lui era al meu/ a lui al meu”),de inerţiile unui ante-mediu, fluxul acesta de aduceri aminte fiind singura pretenţie de mineralizare afectivă a eului.

Incalificabilă şi fără discuţie va fi opţiunea pentru o formă de extincţie care face parte, în definitiv, din constructul genetic al eului : „vor să mă îngroape când nu mă uit”. Implantarea în spaţiile strict securizate („o ţigară te va calma 5 minute/ o dată pe săptamană apropierea prietenilor/ melodia din capul tău tot timpul”; „ cu voi mă mişc reality hi-fi în 2500 de feluri/ cu voi mă plimb sub soare în euforie/ cunosc tot ce vorbiţi tot ce atingeţi// sunt pe jos/ adunaţi-mă/ armonie/ armonie/ armonie// nu ştiu nimic nou nu înţeleg nimic mai bine”), fără pretenţia remotivării („atâta timp cât mărşăluim tăcuţi/ nicio revoluţie nu ne va atinge/ e un secret pe care toată lumea îl ştie” „—-vremea ne va schimba dispozitia”) împing eul către alte zone. Asezonată acestui „deraiaj lin”, muzica stigmatizează, devirusând şarja de labilitate, distorsiunea internă „dacă-mi îndoi urechea muzica se aude mai amplificat/ butonul intră mai bine/ în timp ce-mi chiorăie maţele şi molfăi”.

Recurenţa (i)realizării, reconfirmării ciclice al aceleaşi stări o vom identifica şi în vocea din „Mic manual manul de terorism” a lui Andrei Peniuc : „vei crăpa şi te vei reface iară/ şi iară/ şi iară/ şi iară”, concluzia Gabriellei Eftimie fiind produsul aceloraşi mecanici venite din zona terorii: „inima se va opri. apoi o şă-şi reia goana în cap”.

În aceast hyperspaţiu, individul primeşte calificativele fotografiei obsesive a unui „om înmărmurit luat în stop-cadru inert traversând încăperea lovindu-se de lucrurile din jur” indiscutabil dezumanizat, impertubabil în economia demersului său. Sub eticheta pe jumătate sarcastică a lui Houllebecq, care deschide „Posibilitatea unei insule” cu întrebarea „Care, dintre voi, merită viaţa veşnică?”, se dezvoltă şi eul din textele Gabriellei Eftimie, un eu care nu mai poate cuantifica/susţine nimic în afara unor vagi resurse ale viului, ale vocilor care apropie, purtătorul unei optici cu totul distincte in panoplia poeticii contemporante.

Cosmina Moroşan

Cosmina Moroșan

Documenteazã experimental teritorii literare, medicale, antropologice, filosofice etc. etc. atât pentru propriile demersuri artistice, cât și spre îmbogățirea unei lucrări cu provizoriul titlu: Schizanaliza literaturii experimentale. În general extatică. :)

Mai multe articole de