75 +19

De . Categorii: Editorial, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

75 +19

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

În 2001 cînd am preluat Echinoxul, am pornit cu ideea cã mã voi retrage dupã 5-7 ani. A trecut mai mult timp, dar ideea nu s-a schimbat în acest interval. Motivele au rãmas mereu aceleaşi. Orice revistã condusã prea multã vreme de aceeaşi persoanã suferã ca formulã şi viziune. Cu atît mai mult o revistã studenţeascã a cãrei principalã identitate este schimbarea continuã a redacţiei, acumularea de energii şi direcţii noi. Pe de altã parte, ataşamentul prea îndelungat de un proiect produce în propria persoanã o sumã de gesturi, de obişnuinţe care la rîndul lor uzeazã. În plus este firesc sã deschizi posibilitatea altor persoane sã ocupe o poziţie din care pot exercita o influenţã pozitivã. O instituţie, cum e fireşte şi revista, evolueazã mai ales prin pluralitate şi diferenţã – acestea trebuie sã înceapã de la vîrf. Întîrzierea retragerii are explicaţiile ei. Cea mai importantã însã este dorinţa de a pãstra nealterat un drept cîştigat de Echinox dupã 1989 – posibilitatea de a schimba din interior, prin decizia în întregime liberã şi responsabilã a celui care conduce revista. Primii trei directori ai revistei nu au avut aceastã şansã: Eugen Uricaru, Ion Pop şi Aurel Codoban au fost pe rînd schimbaţi prin decizii externe, dureroase şi, simplu spus, idioate. Chiar şi dupã 1990, Dan Şãulean, al patrulea director, a trebui sã se retragã din motive ce îi scãpau de sub control (plecarea din Cluj etc). Se poate spune cã abia decizia de retragere a cuplului directorial care a urmat (Corin Braga şi Ştefan Borbély) a fost una în întregime liberã şi asumatã, precum şi alegerea pe care cei doi au fãcut-o cu privire la persoana care avea sã îi urmeze.

Dincolo de toate trãsãturile specifice ale Echinoxului pe care am încercat sã le protejez, libertatea acestuia a rãmas imperativul continuu al acestor ultimi ani. În felul acesta am considerat cã protejez o idee din care s-a nãscut revista, un vis în vremuri grele al unor tineri excepţionali, unul care n-a încetat sã fie ameninţat. În fapt, întîrzierea retragerii mele se leagã şi de un asemenea moment: la începutul lui 2007, în continuarea unui conflict pe care revista nu l-a dorit sau cãutat, conducerea UBB a hotãrît, prin gesturi îngrijorãtor de similare cu cele vechi, schimbarea conducerii Echinoxului. Ceea ce nu ştiau era cã din fericire nu mai puteau face acest lucru: din 1996, revista nu mai aparţine legal Universitãţii. Perioada aceea de presiune a fãcut o retragere imposibilã: ar fi pãrut o cedare nu atît a mea, cît a revistei şi a proiectului de dialog şi reformã a sistemului de educaţie pe care redacţia îl gîndise în 2006. Au apãrut apoi alte motive ce fãceau necesarã evitarea unei stãri de tranziţie în perioada care a urmat, printre care organizarea aniversãrii de 40 de ani a revistei, apariţia celei de-a doua ediţii a Dicţionarului etc.

Acum însã momentul e prielnic şi am decis sã profit de el. Pentru cã gestul retragerii trebuie sã conţinã implicit încã o decizie, cea care priveşte urmãtorul director. Aici însã totul a fost mai simplu. Dupã ce am decis cã persoana cea mai potrivitã este Rareş Moldovan, am avut bucuria sã obţin acceptul sãu şi în acelaşi timp cel al întregii redacţii. Nu am nici o emoţie: aceastã ultimã decizie pe care am luat-o va avea cu siguranţã un efect pozitiv în anii ce vor urma ai Echinoxului.

În ce priveşte anii dintre 2001 şi acum, nu este rolul meu de a vorbi despre ei. Analizele şi judecãţile aparţin viitoarelor generaţii echinoxiste, aşa cum noi am reordonat şi rediscutat perioadele anterioare ale Echinoxului. Prefer sã mã refer doar la douã cifre. Ele pot fi interpretate, dar nu pot fi negate. În plus, ceea ce ele tãinuiesc deocamdatã este potenţial viitorul.

În perioada directoratului meu, la Echinox au fost 75 de redactori. Numele lor, pe care nu le reiau aici, se aflã în caseta redacţiei, de la cei cu care am pornit la drum pînã la cei care trec acum mai departe într-un, iarãşi şi îmbucurãtor, Nou Echinox. Pe lîngã ei mã simt dator sã adaug încã 19 nume – aplicînd criteriile Dicţionarului, deşi nu au fost redactori, ei au fost (şi fireşte vor rãmîne în atîtea sensuri ale cuvîntului) echinoxişti. E şi semnãtura mea de acum. Una de care sunt mîndru, în care viaţa mea e prinsã ca într- un subiect colectiv, pentru tot restul ei.

Horea Poenar
Echinoxist

Horea Poenar

Mai multe articole de