About (my own) fabulous GRIMUS

De . Categorii: Cronici, Muzica, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , ,

About (my own) fabulous GRIMUS

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Nu ştiu până la urmă dacă sunt roiuri de umbre [ce vin dinspre nori] sau fluturii negri [ce poartă cu ei/ neliniştea mea/ de mâine] cei ce au dictat cursul acestui articol. Se prea poate să fi fost şi unii şi ceilalţi şi, poate odată cu ei, un vis obsesiv avut într-o dimineaţă devreme. Un vis despre fluturi, desigur, despre fluturi mari şi negri, despre cuvinte cu aripile desfăcute, desfăşurându-se în ton cu ritmul unei melodii lăsate în neştire pe repeat.

Sau poate că începutul a fost puţin altfel: o seară rece de 13 martie, când afară ningea nepermis de mult, iar lumea se-ndrepta grăbită către un pub cu nume irlandez, unde urma să se desfăşoare un anume concert. Concertul pentru care dăduseră attending cu luni înainte, pentru care vizitaseră profiluri învecinate, uneori poate excesiv de mult, pentru care amânaseră plecări, ignoraseră aniversări şi respinseseră requesturi de tot felul pe pretext ca nu, nici vorbă să rateze Grimus.

This could be spectacular, but it’s impossible

[And I am ready to move on again…]

Ideea de a scrie despre Panikon (2008), albumul de debut al trupei Grimus, începuse să-mi surâdă de ceva vreme, din varii motive. Odată pentru că vedeam în el un album închegat, ce-şi spunea povestea cursiv şi coerent de la primul la ultimul acord, apoi pentru că devenise addictive aproape până la disperare. Într-un final, deşi nu în ultimul rând, pentru că începuse să mă intrige felul în care se oferea, cumva diferit, la fiecare ascultare. Nu de puţine ori, l-am surprins staţionând îndelung pe anumite piese [cu precădere a doua şi a treia] după care se muta, ca din întâmplare, prin alte câteva locaţii, alese [aparent] aleatoriu. Mai apoi l-am sesizat curgând de la un capăt la altul, fără intermitenţe, uneori ore în şir. Iar alteori, se-ntâmpla să mă obişnuiesc atât de mult cu prezenţa lui sonoră încât, uitând să-l mai opresc, mă trezea pe neaşteptate câte-un refren pe care la un moment dat îl asociasem mental cu vreo imagine ceva mai personală.

Apoi a trecut. 2008 mi se părea un an prea îndepărtat pentru a mai scrie despre un album apărut atunci. Mai era în spate şi premisa că cine ştie, ştie, deja va fi ascultat şi delimitat demult prin celebra inimioară piesele favorite, prin urmare mare lucru nu mai rămânea de spus. După care a venit concertul din Irish şi totul a luat-o, într-o formă sau alta, de la capăt. O atitudine ce se apropia într-un anumit sens de cea a Vulturului-în-zbor, pornit în căutarea Prepelicarului,  într-o carte ce cu siguranţă vă este deja familiară şi care, de altfel, a dat şi numele formaţiei. Aşa că, după atâtea ezitări şi pretexte diverse de-a trece, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mai departe, m-am lăsat până la urmă prinsă în capcană.

Inutil să mai spun că sentimentul pe care l-am încercat încă din prima clipă, când decizia de a scrie despre Grimus era ca şi luată, a fost unul cât se poate de amestecat. Pentru că revizitarea Panikon-ului, a albumului „născut pe drum” (şi despre care vi se spune cel mai bine aici: http://www.grimus.ro/nucleu.php) nu putea să inducă decât o stare confuzională. Starea confuzională cu care păşeşti pentru prima oară în universul lui Grimus, faza confuzională atât de apropiată de ceea ce în cartea deja amintită se traducea prin febra dimensiunilor. O fascinaţie amestecată cu teamă, ca atunci când în faţa ochilor încep să ţi se deruleze toate fricile corporalizate de-odată şi, odată cu ele, o întreagă gamă de senzaţii resimţibile succesiv (sau uneori alternat, în funcţie de caz) la fiecare înlănţuire de paşi. Sunete având la bază imagini neterminate, surprinse în treacăt şi legate mai apoi într-un univers alternativ, tensional şi multifaţetat. In a glimpse.

Apoi, pe măsură ce piesele înaintează, universul Panikon-ului caută la rându-i un anumit rafinament: imaginile din versuri se diversifică, la fel şi stările prin care este trecut ascultătorul prins în vârtejul acestei călătorii. Căci teama îi devine fascinaţie, apoi melancolie ce urmează a fi întreruptă sporadic de efuziuni trecătoare şi vagi puseuri de exuberanţă. Un drum şi o lume duse până foarte aproape de nebunie, acolo unde simţurile vin să se contrazică unele pe altele şi unde coerenţele interne numai aşa şi pot fi traduse: prin afecte sporadice şi întrucâtva paradoxale, prin pierderi şi reconstituiri mărunte, prin serii de ocolişuri căutând parcă obsesiv să evite orice posibilă linearitate.

Iar când la toate aceste elemente se adaugă şi un live senzaţional, ca acela performat de Grimus, efectul depăşeşte orice posibilă încercare de a mai fi pus în cuvinte. Şi nu voi insista pe latura aceasta, de teamă să nu intru în prea multe patetisme, cu atât mai mult cu cât trăiesc cu convingerea că spiritul lor nu poate fi resimţit decât acolo, proiectat în învălmăşeala şi frenezia produse într-o sală devenită brusc neîncăpătoare, unde fiecare îşi dă frâu liber propriilor interpretări, gesturi şi reacţii la stimuli. Instrumentele acordându-se impecabil, vocile [căci în concert au fost două: a lui Bogdan Mezofi, vocalul trupei şi a lui Valentin Rauca, chitarist & compozitor al Grimusului] împletindu-se într-o armonie perfectă, nu mai rămâne decât o zonă a sunetului, de unde numai cu greu mai reuşeşti să te smulgi la final de concert. Iar când printre melodiile deja cunoscute îţi mai este servită şi o piesă ce stă să apară, ce trimite într-o formă mai mult sau mai puţin subtilă indicii firave spre mâine, atunci e clar că vei rămâne prins [şi fără prea multe posibilităţi de evadare] în acea stare dureroasă şi repetitivă, specifică numai aşteptării.

Voi fi lăsat cu siguranţă şi foarte multe goluri în cele ce am spus. V-aş fi povestit mai multe, printre care şi visul pe care îl aminteam la început. Un vis strâns legat de Umbre, de fluturi negri şi senzaţii amestecate, aşa cum voalat am lăsat pe-alocuri să se întrevadă. De imagini ce se descompun căutând să se reformuleze în altceva. Dar deja latura personală ar fi devenit intruzivă poate până la refuz, ar fi încercat să domine şi să convertească, iar finalul îl preconizam unul lin, aşa ca în Panikon. Pentru că una peste alta, in the end, it’s Time to be good friends.

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de