Agheev – Romanul cocainei

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 5-8/2008, Numere revistă

Etichete: ,

Agheev – Romanul cocainei

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

Romanul cocainei (editura Polirom – 2007), publicat sub pseudonimul M. Agheev cu şapte decenii în urmă, se promovează astăzi prin formula “O capodoperă cu un autor necunoscut”. Atribuirea volumului mai multor autori ruşi şi nerevendicarea acestuia de către niciunul atrage atenţia publică în măsură mai mare decât o face romanul în sine. “Romanul care l-a inspirat pe William Burroughs şi l-a încântat pe John Updike” devine cunoscut tocmai din cauza originii sale controversate. Prefaţa semnată Livia Cotorcea se axează pe apartenenţa romanului, iar mai puţin pe conţinut, în ciuda menţionării: “nu acest lucru ar fi important pentru semnificaţia romanului, ci capacitatea rară a tânărului autor de a sonda cu o luciditate dusă la limită abisurile minţii şi ale sufletului omenesc”.

Această trăsătură domină scriitura întregului volum şi ajunge mai departe chiar decât “călătoria artificială” a personajului principal Vadim Maslennikov. De-a lungul celor patru părţi (Liceul, Sonia, Cocaina, Gânduri) tânărul se autoexaminează, analizând reacţiile provocate de ecoul realităţii asupra conştiinţei sale. El descoperă firea sa contradictivă, acţionând printr-o suită de acţiuni şi cuvinte opuse gândurilor şi sentimentelor sale.  Departe de a-i aduce “mântuirea”, această autoanaliză îi adânceşte starea de disperare şi incapabilitatea de armonizare. Cu cât se expune mai mult, cu atât răbufnirile împotriva propriei persoane devin mai violente. Vadim începe să se drogheze fără un motiv anume şi, la început, are naiva impresie că “asupra lui cocaina nu acţionează”, constatând cu surprindere cum simţurile deformează percepţia gesturilor sale. Cuprins de o fericire imensă, pe care în mod normal nu o simţise vreodată, face o  necesitate din a recurge la acest artificiu, chiar dacă acesta înseamnă şi o post-stare puternică de depresie. Disperarea şi singurătatea acutizate şi simţurile excitate la maxim descoperă şi amplifică sensibilitatea personajului, dar conduc şi la conştientizarea cruzimii sufletului omenesc. Maslennikov este construit din simţăminte contradictorii pentru persoanele apropiate: milă, scârbă, dragoste, dispreţ, într-o compoziţie sufletească de neomogenizat. Ceea ce-l caracterizează este divorţul dintre simţuri şi spirit, precum şi propria sa definiţie conform căreia “supralicitarea celor mai umane şi mai dezinteresate sentimente trezeşte în oameni predispoziţia spre răutate animalică, spre manifestarea instinctelor celor mai joase”. El încearcă să se explice aplicând această etichetă celorlalţi. Îngreţoşat de bătrâneţe şi speriat de neputinţă, eşuând în povestea sa de dragoste cu o femeie căsătorită, îşi doreşte, precum mulţi alţii, o evadare din realitate, ceva-ul care să-i facă suportabil eşecul închipuit al vieţii sale personale. Tipic adolescentin, Vadim se aruncă la primul impuls într-o vâltoare pe care nu o poate stăpâni. De fapt, este îndoielnic faptul că şi-ar dori o salvare, deznădăjduit şi căzut el însuşi în acea neputinţă fizică pe care o găsea de nesuportat la alţii, trebuind să îşi înghită propria repulsie.

Romanul cocainei este un roman al deconstruirii psihologice şi titlul anticipează destul de mult una dintre părţile volumului, iar fragmentul de la sfârşit atribuie “manuscrisul” unui tânăr intoxicat cu cocaină, pasaj întru-câtva prea beletristic pentru scopul său. Din acest punct de vedere poate ar fi fost mai nimerit titlul iniţial: “Poveste cu cocaină. Din însemnările unui bolnav”. Drumul autocunoaşterii şi expunerii “inside out” este dublat de cel al desfăşurării evenimentelor în realitatea exterioară. Oglinda întoarsă spre interior colorează în lumini diferite antinomiile şi complexitatea lui Vadim, dar faptul că el este doar un adolescent îl blocheaza de multe ori în concluzii clişeistice, gen: “Reieşea că, dacă un bărbat face ceea ce face, este un bărbat. Dar dacă o femeie face ceea ce face un bărbat, ea este o prostituată.” sau “Nici măcar nu-mi mai puteam închipui că războiul îi poate mişca în mod sincer pe nişte oameni pe care nu-i atinge direct.”  Acestea scad valoarea cărţii şi o transformă într-o lectură destul de facilă, mai ales pentru că între timp autodistrugerea a încetat să fie un subiect inedit şi a ajuns chiar best-seller, un bun exemplu în acest sens fiind romanul “Trainspotting”, iar exigenţele publicului au crescut. Pentru ceva mai “tare” încercaţi un alt fel de scriitură, apărut din întâlnirea cu drogul, Jean Cocteau: Opium – Jurnalul unei dezintoxicări.

Mirela Dimitriu

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de