Alex Goldiş – sau cum se transformă cronica în cutiuţă chinezească

De . Categorii: Criticii la apel, Dosare, anchete, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: ,

Alex Goldiş – sau cum se transformă cronica în cutiuţă chinezească

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Destule nume care insistă să-şi facă prezenţa pe scena criticii româneşti mizează pe un limbaj şi o atitudine “înţelegătoare” faţă de cititorul “nici prea-prea, nici foarte-foarte”, reducând actul critic la un bun comercial, pe înţelesul oricui dovedeşte bunăvoinţa de a căuta ajutorul unei păreri, nu-i aşa, avizate. Pe formula “cu cât mai simplu, cu atât mai uşor de vândut” se bazează cronicari literari dintre cei mai mediatizaţi, formulă îmbinată armonios cu subiectivitatea ajunsă instanţă supremă în citirea şi disecarea unui text. Un contra-exemplu pentru categoria descrisă îl reprezintă Alex Goldiş. Susţinător declarat al echilibrului în cronicile literare, A.G. îşi face un model din a urma el însuşi linia propusă, a unei atente proporţionări a subiectivităţii şi obiectivităţii critice, a analizei chirurgicale pe text, dar şi a situării operei în cadrul curentelor şi fenomenului literar.

Cunoştinţele de istorie literară şi culturală, cărora se adaugă cele de teorie literară, stau la baza construcţiei cronicilor sale. Faţă de specialiştii în “skipping stages”, A.G. îşi propune exact urmărirea atentă a tuturor paşilor meniţi a familiariza şi iniţia cititorul în tainele textului. Care alta ar mai rămâne menirea criticului, dacă nu aceea de a  spune ceva mai mult decât ceea ce oricine poate vedea şi înţelege de unul singur? Între care părţi s-ar mai forma dialogul şi cum şi-ar mai îndeplini funcţia textul critic, dacă ar fi expus sub forma unui monolog interior al criticului – sclav capriciilor sale?

A.G. poartă cu aceeaşi eleganţă atât haina impresonală a criticului în sens canonizat, cât şi pe cea proprie individualităţii sale. Iar aceste mărci ale identităţii îi facilitează jocul cu textul, alternarea prim-planurilor cu vederile de fond, într-un stil onest şi curat, dar şi ludic sau serios, în funcţie de caz. Urmarea o reprezintă producerea unui text ce se desparte de aplatizarea sau linearitatea searbădă, transformându-se într-un corp literar multifaţetat şi existent la nivel spaţial.

Sfidând moda invaziei cotidianului până la sufocarea actului (critic) literar, A.G. utilizează metoda şi teoria literară, discursul său critic rezistând unei simple deconstrucţii mecanice. Pentru a descoperi modul în care citeşte Alex Goldiş, nu este suficientă simpla citire a textelor sale, ci este necesară cunoaşterea întregii ţesături situative şi intertextuale la care îşi conectează obiectul studiului. Urmărind traseul cronolgic, observ la A.G. nu o înfrânare sau moderare a tonului discursiv (cum se întâmplă multora, ce, în decursul anilor, ajung de la o aciditate şi efervescenţă surprinzătoare la o domoală şi cumpătată neutralitate), ci dimpotrivă, o mişcare asemănătoare unei desfaceri de evantai, menţinând scheletul modelului interpretativ şi adăugându-i valenţe şi culori ce păstrează din marca specifică, dar nu se monotizează, într-o continuă întrecere şi depăşire de sine însuşi. O altă calitate o reprezintă menţinerea standardelor proprii în scrierea cronicilor, indiferent de revista la care publică – menţionez această consecvenţă cu sine tocmai pentru că am observat cronicari literari ce se “modelează” pe o anumită tonalitate reprezentativă diverselor publicaţii culturale, pierzând în acelaşi timp prin acest camelonism din propria lor autenticitate.

Analizând mai îndeaproape schema cronicilor remarc faptul că fiecare dintre acestea încadrează analiza propriu-zisă a textului într-o ramă contextualizantă. A.G. porneşte de la o privire panoramică (integrând opera într-un context literar), treptat apropiindu-se de text, sesizând mişcările interioare ale acestuia, ca apoi să se reîntoarcă la nivelul generalizator. Pe lânga specificitatea textului şi propria interpretare, A.G. se raportează şi la cronicile deja existente asupra operei analizate, discutând şi demontând, acolo unde este cazul, clişeele cu care textul a fost etichetat. Remarcabilă aceasta deschidere la dialog într-o zonă pe care alţii s-au obişnuit s-o ignore, considerându-şi discursul unic şi infailibil. Adaug această trăsătură în balanţa ce cântăreşte structura egală a cronicilor şi grija lui A.G. în tratarea unei opere literare.

Nu în ultimul rând, aş vrea sa remarc profesionalismul lui Alex Goldiş, care – preocupat de direcţia atât de discutabilă a criticii tinere şi rezistând valului de “vulgarizare” propriu recentelor “studii” literare – atât prin aplicarea analizei hermeneutice şi metodei atent organizate de asamblare a cronicilor literare, ce nu “încorsetează” textul prin conceptualizare, ci-l pun în valoare, cât şi prin prezenţa sa vie, dar care nu caută să eclipseze opera în sine – dă măsura exactă a valorii textului – desigur, în măsura în care aceasta există într-însul.

Mirela Dimitriu

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de