Alexandru Vlad, Curcubeul dublu (Polirom, 2008)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Alexandru Vlad, Curcubeul dublu (Polirom, 2008)

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Una dintre puţinele trăsături pe care le-am putea considera ca reprezenta­tive pentru literatura postmodernă este fragilitatea graniţelor dintre speci­ile literare. Poate prima întrebare care apare la finalul (sau chiar şi în tim­pul) lecturii acestei cărţi este legată de apartenenţa (sau non-aparteneţa) sa la genul romanului. În ciuda unei oarecare coerenţe şi a unor fire nara­tive care emerg, cartea dă impresia unui colaj format din texte aparent nonficţionale. Banalul cotidian invadează spaţiul textului literar. Baba Florica, ţiganul Costan, Artistul devin eroi… protagoniştii unei lumi care nu îşi mai găseşte ordinea internă.

Proza lui Alexandru Vlad, scrisă într-un stil simplu şi concis, este impregnată de date autobiografice, amintind de paginile unui jurnal. Fie­care proză scurtă este urmată de un text de legătură ce aduce uneori li-rismul şi onirismul, alteori filosoficul în prim-plan. Există două filoane importante ce trebuie urmărite: pe de o parte, o radiografie a României şi a schimbărilor prin care ţara şi mai ales locuitorii săi trec, în contextul integrării în Uniunea Europeană, iar pe de alta, ideea alterităţii, a străinului care nu poate fi acceptat pe deplin şi integrat în comunitatea rurală.

Lumea satului românesc a suferit schimbări dramatice în timpul comunis­mului şi mai apoi după revoluţie, iar aşa-zişii noştri ţărani sunt astăzi un fel de hibrizi aflaţi din punct de vedere mental undeva, la graniţa dintre lumea arhaică, moştenită din generaţie în generaţie, pe care încearcă să o conserve, neluând în calcul faptul că oricum a fost pervetită de istorie, şi o lume modernă care înaintează cu viteza luminii, care riscă în orice moment să o răstoarne pe cea dintâi. Spaţiul naraţiunii este reprezentat de un sat ardelean, înfrăţit cu o localitate din Belgia. Imaginea idealizată din mintea naratorului-personaj, care a copilărit în acest spaţiu, se află în permanent contrast cu imaginea reală a localităţii. Aceasta este profund afectată de schimbările ce se succed cu rapiditate. Principala idee pe care mizează autorul este ca progresul tehnic nu are întotdeauna numai consecinţe pozitive. Cu atât mai mult într-o Românie care are propriile ei idei (de nestrămutat) şi care crede mereu că le ştie pe toate.

Discursul despre alteritate este prezent chiar din primele pagini, întrucît naratorul-personaj este străin de comu­nitatea din satul în care s-a retras. Fin observator, acesta trece în revistă în mod detaşat, chiar şi atunci când îl afectează direct, cu o uşoară ironie ce trădează tocmai resemnarea, evenimentele care se succed. În modul resemnat de a povesti se simte o acceptare tristă a lucrurilor, ca pe nişte stări de fapt. Ca atunci când povesteşte despre baba Florica sau despre ţiganul Călin, pentru care furtul e ceva patologic, aproape normal. Ca şi când sim­pla consemnare a acestor stări de fapt ar fi o pedeapsă suficientă. Un alt punct cheie pentru planul care vizează alteritatea este fragmentul care dă şi titlul cărţii, Curcubeul dublu. Fragmentul descrie un fapt de cronica, ce ar putea foarte bine să apară la ştirile de la ora cinci (poate că a şi apărut, cine ştie?). Dar este totodată şi povestea unui eşec. Un alt străin marginalizat, de data aceasta un fost profesor de filosofie care se mută împreună cu mama sa în sat, motivându-şi alegerea astfel: Plouase şi peste valea aia de acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu si parcă tras cu vopsea. Mă uitam la curcubeu si a trecut un beţiv care m-a salutat, dar pentru fenomen n-a avut nici măcar o privire. Aşa sunt astea la noi in sat, mi-a explicat el. Şi-atunci am zis: aici! Dacă au asemenea curcubeie… Niciodată acceptat cu adevărat, profesorul moare destul de curând după mutarea în sat, din cauza unui atac de apoplexie, iar la scurt timp mama sa este violată şi omorâtă de către fostul proprietar al casei. Solidaritatea (greşit înţeleasă a) sătenilor merge într-acolo încât peste întreg satul se aşterne o tăcere copleşitoare, ca un văl sufocant.

Greşeala străinului? Poate faptul că a sperat că va fi acceptat şi că, în timp, lucrurile se vor schimba. Ideile adânc înrădăcinate pot fi cu greu puse în paranteză. Un topos pendulant pe verticală (împreună cu oamenii săi) nu se schimbă de azi pe mâine.. nici măcar de dragul Uniunii Europene!

Ioana Baciu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de