Literatură | Proză

Andante malincolico

Echinox11 octombrie 2010

În ultimul “Echinox”, i-am trimis o scrisoare poate cam înflăcărată lui Sibelius. I-am demonstrat în cuvinte, prăpăstioase şi pline de neputinţă, cât îl iubesc. Am exagerat, însă n-am primit răspuns. În redacţie, mi s-a spus c-am luat o supradoză mortală din el.

Între timp, am coborât cu picioarele pe pământul Danemarcei. Şi te-am găsit pe tine. Dinspre Baltica pluteau prin aer Oceanidele lui Jean, dinspre fiordul Oslo venea până la mine, cu viteza ţipătului, ţipătul nud al lui Munch. Însă prin trupul meu vibrau numai paşii tăi, pe malul neted al uneia din cele 76 de insule daneze nelocuite. Venea spre mine ceva foarte familiar: a treia mişcare din “Cele patru temperamente”, simfonia ta cu numărul doi, însă prima pentru mine. La început, am crezut că e Hans Christian,  furişându-se după vreo mică sirenă. Dar nu era nimeni. Era doar o insulă pustie, parcă mereu mai pustie. Şi pe plajă se plimba spectrul melancoliei, perechea ta renegată şi nerecunoscută, fără nume. Şi dacă tot veni vorba de nume, pentru mine vei fi Carl, pentru cei care citesc “Echinox”-ul, această foarte generoasă revistă care publică scrisorile mele către marii compozitori, vei fi Nielsen.

Andante malincolico trebuia să fie melancolico. Dar sic-ul nu-şi are rostul. Melancolia poate fi răul suprem. Ştiu asta. Ştiai foarte bine şi tu. I-ai descris în doar unsprezece minute esenţa, despre care mulţi ar spune că nu poate fi. Că nu poate fi comunicată, doar trăită. Până când ţi se scurge din toţi porii. Nu contează. Ţi-a ieşit un adagio foarte brahmsian, ar spune unii, dar mie nu-mi seamănă cu Johannes[1]. Andante, mergând; aşa cum ai călca pe propria inimă, la fiecare pas; la fiecare pas mai adânc; până când ar dispărea cu totul. Malincolico, prăbuşindu-te lent în tăcere şi resemnare; ca şi cum ai lua-o de la capăt; acolo vei putea constata că melancolia se hrăneşte din sucul ei propriu, fără să-l consume vreodată. Şi cum se preface, şi cum pare că s-ar evapora în oaze de lumină, difuze şi maladive, care nu fac decât s-o distileze. Până când izbucneşte mai sublim decât ultima dată. Mai nobilă, mai bine sculptată, smulsă dintr-o muţenie surdă. Melancolia revine mereu. Şi cornii primesc o sonoritate plină, densă până dincolo de refuz, orga-nică. Dar se calmează din nou. Şi pentru două minute mă scufund în reveria firavă din faţa lacului de la Chios, din faţa florilor de plastic, a betonului şi peisajului de pe desktop. Acolo tigrul melancolic ascultă cu trupul ciulit. Inima s-ar face din senin ţăndări, inima s-ar topi lent în cenuşă. Vântul ar bate stins pe umărul tău, pierdut în trecut, în apele şi valurile şi malurile lui pline de nisip negru. Vor veni copiii nimănui, castelul va fi luat de ape, ferestrele din scoici o să se spargă. Loviturile de timpan, ca nişte ghilotine lichide…

Şi finalul, crescendo-ul, un adevărat acces de melancolie neagră, virilă, ca o scurgere de fiere din porii cuiva pentru care neîmpărtăşită s-a transformat în fetiş. Un climax inuman, atât de uman, după care, ca în finalul simfoniei a noua de Gustav, nicidecum Ludwig, sunetele se rarefiază până la neant. Acolo pornesc înapoi.[2]

Şi citeam undeva că n-ai fost sincer când l-ai compus… Dar melancolicii sunt atât de masochişti încât se pot afişa cameleonic drept colerici, flegmatici sau chiar sangvinici. Apoi, cum se explică faptul că restul mişcărilor nu se compară cu mersul tău melancolic? În sensul că nu se ridică la nivelul din Andante, că nu mişcă niciun fir de păr: Allegro collerico, Allegro comodo e flemmatico, Finale: Allegro sanguineo – Marziale (cum să nu!). Ele sunt ipocrite. Nu suntem sinceri decât în tristeţe. Detractorii acestei rubrici, un regiment întreg de non-melancolici pursânge, mi-ar putea reproşa că fragmentul ăsta poate instiga la sinucidere, că de ce-l ridic în slăvi. Că de ce mereu atâta şi numai traumă, vorba unui coleg afon când vine vorba de poezie. N-am de gând să răspund. E limpede că melancolicii vor înţelege. Tot aşa, când mă uit la temperamentele lui Dürer (Cei patru apostoli) îl văd numai pe melancolic. Mă văd în el. Caut în el numai ceea ce ştiu că voi găsi. E cât se poate de normal să fie aşa. Sunt sigur. În rest, e ca şi cum i-ai cere unui critic literar să vorbească de bine – la modul onest – un volum poate bun, dar care pur şi simplu nu i se potriveşte. Nu cred în fantasmele obiectivităţii nici cât în bonomia lui Dumnezeu. Suntem aleşii muzicii pe care o tolerăm, ascultăm şi fredonăm, la fel cum suntem aleşii cărţilor pe care le răsfoim, citim şi memorăm. Avem fiecare stelele noastre. În frunte şi pe cer. Aşa cum tu, dragul meu Nielsen, ai o singură stea: soarele negru al melancoliei.

Să-ţi mai spun că Malincolico seamănă cu o groază de soundtrack-uri (şi că stai să vezi când o să scriu despre Şosty)? Să-ţi mai spun că mai nou ţin cu regularitate un jurnal auditiv (şi că mare parte din prezenta scrisoare e transcrisă din el)? Am vrut să-ţi pun muzica pe versuri, am vrut s-o falsific, s-o traduc în cuvinte, notă cu notă. Fireşte, n-avea niciun sens. Acest articol vrea să fie doar un foarte cald impuls.

Iniţial, am vrut să scriu about a living thing. Însă nu e nimic mort aici. Aşa că te las în continuare să (mă) bântui.

Laurenţiu Malomfălean

[2] La propriu; BS player-ul ar putea să meargă la infinit, în gol, în neştire; cercul vicios al melancoliei…