Antologia de citate Echinox 40 (2/2)

De . Categorii: Diverse, Dosare, anchete, Echinox 40, Numărul 9-12/2008, Numere revistă

Etichete: , , ,

Antologia de citate Echinox 40 (2/2)

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Augustin Pop

Flagrantă şi fecundă forţă a soarelui/ niciodată în patrie o dimineaţă mai înaltă. (Echinox, nr.6/1975)

căci aripi de vultur/ se închid mereu/ pe umerii pietonului (Echinox, nr.6/1975)

Dar sărutul violent şi orice-mbrăţişare/ erau doar o atingere/ ce ar fi trebuit mereu/ să-nvolbureze undeva în nefiinţă/ Tigris şi Eufratul (Echinox, nr.8-9/1978)

Faraonii sînt toti treji/ şi în lume calcă trestii/ ca prin ele să mă vezi (Echinox, nr.8-9/1978)

Tîrziu cenuşa de uraniu înflori (Echinox, nr.6/1975)

Cum spulberă stamine caii de mare/ aşa te pierzi în lume mereu (Echinox, nr.3/1983)

Şi simti încă o dată cît de reală/ este pasărea şchioapă din toate/ visele tale (Echinox, nr.3/1983)

///

Vasile Sav

Mă-ntrebi în cuvinte de rugă să-ţi spun/ Care-i cel mai frumos loc de mormînt./ O!… sînt atâtea locuri în care se moare frumos./ Poţi fi mort într-o stea/ Sau în pliscul unui vultur/ Tot aşa cum vara într-un lan albastru de in/ Ori într-o pînză de păianjen./ Se poate muri întrun cuib de pasăre părăsit/ Ori într-un palat de marmură neagră în muntele sfînt/ Tot aşa cum la umbra unui fluture alb./ Şi mai sînt atîtea pe care nu le ştiu… (Echinox, nr. 6-7/ 1970)

Numai cînd eşti cuprins de-un dor nemărginit/ De-un dor nemărginit către nemărginire/ Pe care-o porţi în suflet ca pe o amintire/ A nepătrunsului senin/ Poţi să-ţi aduci aminte de ce-ai fost/ ’Nainte fiinţă să fii. (Echinox, nr. 6-7/ 1970)

///

Letiţia Ilea

Astfel, cu o lună înainte de concediu, aruncaţi colegilor de birou, în pauza de masă, osul menit să vă ridice la înălţimea munţilor Dobrogei: plecaţi în excursie şi nu ştiţi ce traseu să alegeţi. […] Aşadar, fiţi absolut siguri că volumul Ghid pentru uzul(şi abuzul n.n.) turiştilor montani este o carte de referinţă, care în nici un caz nu poate lipsi din bibliotecile dumneavoastră. (Echinox, 5/1986)

///

Marta Petreu

În celălalt plan, al opţiunilor afective, fiecare putem vorbi despre propria noastră mitologie; a mea e simplă: La început a fost Echinoxul, care a făcut lumea în urmă cu 11 ani. (Echinox, nr. 11-12/1979)

În acest secol de profunde mutaţii în gândirea europeană, Şincai şi ceilalţi ardeleni se află acasă, sunt contemporani şi pătrunşi de schimbare.” (Echinox, nr. 3-4/1979)

În scrierile umaniştilor români, expresia cărturărească a ideilor privind originea, continuitatea şi unitatea etniei, este fără îndoială un reflex al conştiinţei colective, care n-a părăsit niciodată aceste coordonate. (Echinox, nr. 10-11-12/1978)

///

Ovidiu Mircean

Inevitabil prezent prin diferite ingrediente în aceste texte, reţetarul ideologic al prozei contemporane occidentale riscă să compromită şi să trădeze tocmai imperativul sub care romanele se plasează: reîntoarcerea la lumea poveştii. În consecinţă, rămâne de văzut din ce perspectivă va gusta cititorul român mărul otrăvit al Albei-ca-Zăpada (Echinox, nr. 3-4/2001)

Pot mă prostituez în orice chip, necondiţionat, renunţ la costum şi mă îmbrac în paiaţă ca să nu te complexez (am să păstrez doar cravata pentru fanteziile noastre nocturne) şi totul costă mai puţin de un cent pe minut, dar asta nu e nimic în comparaţie cu satisfacţia înciudată pe care o vei resimţi când îmi vei vărsa cele câteva picături de sânge albastru, horcăind în extaz, strigându-mi numele senzual, metalic: Echinox! Echinox! (Echinox, nr. 1-2/2001)

///

Mihai Bărbulescu

A scrie despre teribila încercare la care a fost supusă ţara, cînd apele care pînă mai ieri, cu unde molcome, dădeau prilej la nostalgice poezii au ieşit din matca lor şi au cuprins într-o miloasă îmbrăţişare pămînturi, case şi oameni, este o sarcină anevoioasă, gingaşă. (…) Furia nemaipomenită a apelor a venit să nămolească drumul paşnic şi roditor pe care mergea o ţară întreagă. (…) Din primele zile, studenţii Universităţii, într-un singur gînd, au format spontan, firesc, brigăzi de muncă patriotică la Dej şi în alte localităţi. Înaintea sesiunii de examene au trecut astfel un strălucit examen al conştiinţei şi datoriei. (…) Vom trece şi peste această porţiune umbrită din drumul nostru, de pe care nu ne va abate nimic. (Echinox, nr.6-7/1970)

///

Adrian Suciu

Desprinderea de animalitate, indiferent cum şi când se va fi produs, n-a fost altceva decât un pact cu umanul, confirmat şi încălcat succesiv de generaţiile ulterioare umanul fiind o convenţie care a dobândit viabilitate, ca oricare altă convenţie, prin utilizare, dar, ca oricare altă convenţie nu se mulează perfect pe psihologia umană, ceea ce e dincolo de realitatea integrată răbufnind uneori cu violenţă şi ură în dauna coerenţei istorice a umanităţii.” (Echinox, nr.1-2/1991)

Căci, dacă orice manifestare a culturii tinde să devină un act de repudiere a animalicului, o uitare a biologicului brut, subcultura, prin variatele ei forme de exprimare, nu face altceva decât să reactualizeze în mod acut instinctele. (Echinox, nr.1-2/1991)

Pe vreme de ploaie/ fereastra ta cu perdea roşie pare/ un ochi încercănat din care te arăţi. (Echinox, nr.1-2/1993)

///

Octavian Soviany

Şi de totuşi poate m-oi întoarce/ N-o să-mi ierţi tu lutul vorbitor?/ Se sărută-un cal şi o femeie/ În absenţa sufletelor lor. (Echinox, nr. 2-3, 1978)

///

Alexander Baumgarten

trei îngeri din Pădurea Foarte Tristă / de cum sfîrşiră gingaşa orgie / se întrebau cu talpa pe batistă / «de unde dracu atîta murdărie?» (Echinox, nr. 11-12/ 1992)

De pildă actul fizic al iubirii posedă în limba română un verb de negăsit prin dicţionare dar pe care îl aşezăm la începutul înjurăturilor. Este fără îndoială derivat din ’a fi’, căci este aproape identic cu forma de participiu sau de infinitiv viitor a acestuia în latină (de ex., participiul este futurus, -a, -um = care va fi). O investigaţie în zonele de «limită» ale limbii, care să cuprindă o analiză a lui ’a fute’ şi să-l aşeze alături de ’a fi’ şi de apropiatul acestuia ’a avea’ ar fi un cîştig. (Echinox, nr. 1-2/ 1993)

///

Dan Damaschin

Dau crezare proorocirii noilor născuţi,/ Muguri îmbibaţi de zeitate./ (Echinox, nr.10-12/1978)

Uitată de zei sclipeşte în sine-ţi/ Aşchia desprinsă din Bradul zigurat. (Echinox, nr.6-7/1977)

///

Ion Cristofor

Mateiu Caragiale surprinde cu deosebită acuitate această epocă de suprem rafinament estetic, învecinant cu neantul. În Paşadia se ascunde ca şi în personajul din Remember un dandy ce lucrează de peste treizeci de ani la o poemă bănuit genială. A fost întotdeauna privit ca un străin, în jurul lui se ţese un «complot al tăcerii». El este omul lucidităţii extreme avînd conştiinţa că opera, chiar genială, nu poate fi eternă, ea fiind perisabilă ca însăşi autorul ei. El ştie că opera este,[sic] în cadrul marelui tot, limitată şi că un fluviu nevăzut poartă toate lucrurile create spre declin, dispariţie, entropie. În faţa ineluctabilului renunţarea stoică este singura înţelepciune. Paşadia va hotărî, la fel ca şi Vergiliu, care vrea să-şi ardă Eneida, Kafka sau H. Broch, care îşi hărăziseră operele distrugerii, să ia toate măsurile ca opera sa să fie imediat distrusă după moarte. El se arată astfel a fi un estet absolut negînd orice finalitate a operei. Este fără îndoială o aberaţie,[sic] dar una sublimă. Paşadia este în mijlocul societăţii un străin, comunicarea ca finalitate este iluzorie în acest caz. Cartea la care lucrează este deci un dialog cu neantul, iar gestul de a o distruge o acţiune în stare pură, o anticreaţie. (Echinox, nr. 3/ 1976)

În genere, se ştie, romanticii (bolnavi de inlunaţie) manifestă alergie la strălucirea heliocentrică. (Echinox, nr. 1-2/ 1975)

///

Laura Pavel

Predomină de astă dată un sentiment al crepusculului şi departelui ontic, asediat de zvonurile oculte şi incerte ale unei infraconştiinţe care îşi câştigă parcă o anumită spaţialitate. (Echinox, nr. 1-2/1990)

Suportând plăcuta agresiune a păienjenişului scriptural, Şerban Foarţă se apără într-un mod paradoxal, îi cedează literaturii prin jocul secund al metaliteraturii, potenţând-o astfel pe cea dintâi. (Echinox, nr. 6/1990)

Până la urmă, textele acestor protagonişti suferinzi de rău ontologic provin dintr-un fel de vini tragice, exorcizate prin chiar actul scrierii lor, dobândind un efect terapeutic. (Echinox, nr. 9/1990)

///

Ion Simuţ

Absenţii e o încercare de pătrundere analitică a unui caz. Feţele tăcerii dovedeşte ştiinţa concertării planurilor şi vocilor – o probă de forţă a romanului social amplu. Linie în care se înscrie evident şi Orgolii, dar fără măsura din romanul anterior. De altfel, am spune mai degrabă că acest ultim roman e media celorlalte două: construcţia nu mai e atît de bogată ca în Feţele tăcerii – […] – fiind restrînsă la un centru unic, fixat cu insistenţă ca în Absenţii, dar cu alte mijloace. Acuitatea problematică e aceeaşi, dezvoltată în jurul unor teme accentuate diferit de la un roman la altul: revolta şi acţiunea socială, eroarea politică şi victima, individualitate şi act politic. Romanele lui Augustin Buzura ştiu să se păstreze în miezul marilor probleme de acută actualitate, menţin vie dezbaterea ideilor, stăpînesc cu abilitate sinuozitatea gîndirii. Pentru criticul suspicios, terorizat de posteritatea creaţiilor care fac obiectul analizei lui, se iscă însă întrebarea (deocamdată greu de elucidat) privind măsura în care ele rămîn romane de actualitate şi măsura în care au partea lor de permanenţă. […]. Lărgind aria de investigaţie faţă de Absenţii, Augustin Buzura păstrează intransigenţa şi tonul ridicat de acolo: observaţia moralistă aspră nu s-a temperat. Spiritul acestei proze a izbutit exprimarea cea mai strunit-febrilă pînă acum în Feţele tăcerii. (Echinox, nr. 6-7/ 1977)

Pudelul a făcut ocoluri din ce în ce mai strînse în jurul primei jumătăţi a acestui secol. Despărţindu-se de Goethe şi Faust, veacul s-a întreţinut cu Mefistofel. (Echinox, nr. 3-4/ 1977)

///

Ion Mircea

Ceea ce precede un text este un test. (Echinox, nr. 6-7/ 1970)

I nu se mişcă, este verb şi verbul nu se mişcă, «A iubi» este verb, verbul nu are ca substantivele gen şi cu atît mai puţin gen feminin. Îngerii nu au gen, îngerii sînt verbe: eu înger, tu îngeri… (Echinox, nr. 1-2/ 1971)

O broască ţestoasă născută acum un secol, faţă de puiul ei născut acum un an, e matematic de o sută de ori mai în etate. După un deceniu, aceeaşi broască ţestoasă aniversîndu-şi cei o sută şi zece ani de cînd vede soarele, faţă de puiul ei care-şi aniversează cei unsprezece ani de cînd vede soarele, e matematic doar de zece ori mai în etate. Cu alte cuvinte, broasca ţestoasă de o sută şi zece ani, faţă de puiul ei de unsprezece ani, este de zece ori mai tînără decît a fost. (Echinox, nr. 10-11-12/ 1978)

///

Mircea Petean – vine izul de muscărie/ Leşietic dulce ca o foame (Echinox, nr.3-4/1979)

A trecut vremea când autoritatea unui singur critic era suficientă pentru a impune un nume, un grup, o direcţie. S-a dus baba cu colacii. (Echinox, nr.3-4/2001)

///

Gheorghe Perian

Această imagine statică a peisajului literar a dus la apariţia de panorame, dicţionare, clasificări tipologice, dar n-a dus şi, într-adevăr, nici nu putea duce la o istorie. Am impresia însă că în domeniul acesta lucrurile s-au schimbat: în conştiinţa noastră a început să-şi facă loc tot mai mult sentimentul timpului, imaginea extensivă pe care o aveam asupra literaturii e pe cale de a fi înlocuită cu o imagine succesivă. Nu cred că mă înşel: literatura romînă a trecut în acest deceniu de la stabilitate la mişcare. Fireşte, mişcarea este înceată, anevoioasă, uneori frîntă din interior sau din exterior, dar cu toate acestea sesizabilă oricărui ochi atent. (Echinox, nr. 6/1991)

De fapt, Lovinescu însuşi n-a stăruit prea mult asupra propriei intimităţi, conştient că o asemenea preocuparte ar diminua simţitor posibilităţile sale de creaţie şi de manifestare în cîmpul social. El s-a străduit, aşadar, să răspundă în primul rînd solicitărilor din afară. (Echinox, nr. 7-8/1976)

///

Ioan Buduca

Obiectivitatea romanului nu este, în cele din urmă, un efort al impersonalizării, ci, dimpotrivă, o libertate totală şi atât de contradictorie în sine încât se autodesfiinţează. Naratorul lui Rebreanu era un dumnezeu ascuns. Autorul implicat al lui Breban este el însuşi un diavol. Dar unul care, neascunzânduse se expune judecăţii de apoi a cititorului. Obiectivitatea se reface în cititor. (Echinox, nr.1-2/1980 )

Creaţia lui Borges, în direcţia eu pseudoeseistică este tentaţia de a recompune livresc universul văzut ca sistem de semne, o lume în care semnul este esenţial, o lume care se naşte din semne derivate ale unei esenţe enigmatice, tianice, labirintice. Gest esenţial semiotic. Borges situează universul artei într-o zonă de detaşare ironică, contemplative autarhică, din care lumea care este devine lume ca şi cum ar fi. Credem că un astfel de univers artistic propune un tip de utopie ironică care nu este altceva decât libertatea absolută a spiritului. (Echinox, nr.1-2/1980)

///

Ştefan Manasia

Volumul care mă reprezintă e cel care îl citesc acum – el reuşeşte să mă însingureze (tot mai rar confort) în îmbulzeala sălii de lectură, printre bipurile şi imnurile infantile ale telefoniei mobile, printre zumzete şi chicoteli şi bârfe parfumate (literate). (Echinox, nr. 1-2/2001)

azi am citit doi poeţi de care habar n-aveam ca/ să vezi incultură unul a devenit genial la 26 de ani/ azi am băut trei beri cu prietenii una cu iubita/ la întoarcere am dat peste un chef acasă ca şi cum/ era/ ziua cuiva chiar a fost./ dar de ce scriu gândurile/ astea inutile şi sincere? (Echinox, nr. 7-8-9/2000)

///

Aurel Pantea

Fiecare din notaţiile mai sus pomenite constituie construcţii ce-şi susţin propria coerenţă, există într-o geometrie proprie, apare personajul, disputa, analiza, se urmăresc reacţii, replici. Impresia de nuvelă e covîrşitoare. Substanţa textului se construieşte o dată cu el. Jurnalul ca pur document politic se autodizolvă. Conştiinţa realizează subtil saltul în ficţiune. Pura confesie, neliterară e depăşită. Pagina dispune de propria ei unitate în care se citesc atitudinile autorului devenit personaj între alte personaje create de el. Goga nu e deci un confesiv, el are nevoie de personaj pentru a se exprima organizat. Ispita construcţiei îl urmăreşte peste tot. S-ar zice că el nu poate face eschiva de la literatură. (Echinox, nr. 7-8/ 1976)

Fără îndoială e o carte bine făcută şi viitoarele posibile apariţii editoriale ale lui Mihai Sin, sperăm, vor menţine starea de alarmă a cititorului în faţa talentului său. (Echinox, nr. 1-2/ 1976)

Strigi în cîmpii peste argile/ galbene ca/ somnul/ cînd în oglinzi cearcă a roura/ pinul./ De s-ar clătina,/ s-ar ivi trans montem prima luce/ Transilvania. (Echinox nr. 5-6/ 1976)

///

Sanda Cordoş

Există vînătoare în care miza nu cade pe marele vînat, ci pe ciori. Şi împotriva vînatului de duzină, proza lui Groşan e o proză cu miză mare. Aşteptăm noile vînători.” (Echinox, nr.3/1986)

Tot Rimbaud scria “eu sînt un altul”. La un secol distanţă, drama alterităţii s-a convertit în drama relativităţii (fragmentarizării) eu-lui. (Echinox, nr. 7-8/1986)

Unele libertăţi i-au fost recunoscute, totuşi, literaturii, nu mai sîntem pe vremea naratorului omniscient şi a poetului frîngîndu-se în faţa noastră de sentiment şi pasiune.

(Echinox, nr. 7-8/1986)

///

Radu Afrim

Despre criza Echinoxului, adică despre bocetul colectiv pe care îl executăm în fiecare miercuri adunaţi în jurul mesei redacţionale, masă pe care mortul se împute cu consecvenţă, bocet cu care vom ieşi în stradă (tocmai cu acest număr special) pentru a ne produce şi acolo convinşi de măiestria vocilor noastre. (Echinox, nr. 9/1993)

Că Echinoxul e crizat, nimeni nu se îndoieşte. O criză care trenează în şoşonii ei de gală gălbejită de fumul săptămânal al ţigaretelor redacţionale consumate într-o atmosferă de boemă kitsch. (Echinox, nr. 9/1993)

Nu ne rămâne aşadar decât să ni-i imaginăm în naivitatea noastră proverbială pe onor, profii. Univ. scoţând suta de hârtie (cea pe cale de dispariţie) pentru a cumpăra numărul ce priveşte în propria lor ogradă. Şi pe junii studenţi plângându-şi pe umeri întru pomenirea chioşcului din clădire unde se întindeau pe sârmă precum setul de chiloţi cu zilele săptămânii, colecţia Echinoxului pe ultimii ani. Drept urmare, prin desfiinţarea lui, instituţia a găsit soluţia eclipsării gestului impudic. (Echinox, nr. 9/1993)

///

Adrian Grănescu

Eu creşteam şi priveam pe mai departe coperta cărţii de istorie, un timp, aproape câţiva ani nu ştiam ce înseamnă Evul Mediu, apoi am aflat şi priveam mai departe ilustraţia. Nu ştiam de ce ilustraţia mă convinge că-mi place istoria, lucru de nu era pe deplin adevărat dar cu toate acestea nemişcarea, naivitatea ei reuşeau sămi transmită de cele mai multe ori o linişte şi o pace adâncă. (Echinox, nr. 3/1972)

Avem un singur ţel care ne uneşte pe toţi, români sau alte naţionalităţi, locuitori ai acestui pământ românesc, intelectuali, muncitori sau ţărani – făurirea societăţii socialiste multicultural dezvoltate. (Echinox, nr. 5/1971 )

///

Ştefan Damian

– şi-n locul capului îţi poate atîrna/ o inimă rotundă. (Echinox, nr.6/1975)

Amintiri nu avem, sîntem goi, suflet şi praf/ şi speranţă/ ca un lapte negru. (Echinox, nr.10-12/1977)

Nu ştiţi cum strig/ din miezul de punct ce mă ţine/ cînd mă nărui din fiecare lucru/ fără sfîrşit în mine. (Echinox, nr.1-2/1971)

Ea (poezia) a avut şi are o soartă extrem de dramatică tocmai pentru că are o pondere maximă în devenirea omului. Am putea spune că destinul poeziei se suprapune destinului dramatic al omului însuşi, îndepărtărilor sale şi întoarcerilor către sine. (Echinox, nr.3/1986)

///

Nicolae Băciuţ

Noii poeţi nu se afirmă pe ei negându-i pe alţii. Nu lor li s-a întors spatele, ci acelora care au lins miere sau orice altceva de pe degete scriind “poezie“. (Echinox, nr. 6-7/1980)

///

Alexandru Pintescu

Preşedintele unei asociaţii scriitoriceşti îşi pierde capul şi i-l găseşte dracul, un director beţiv şi afemeiat este trimis departe-al dracului, unii pleacă la dracu-n praznic, alţii doresc să-i ia dracul şi lucrurile se întâmplă ca într-un coşmar în care se reactualizează legenda regelui Midas, de astă-dată purtătoare ale destinului (blestemului), vehicole ale răului fiind cuvintele care se întorc, asemeni unui bumerang, împotriva celui cere le foloseşte. (Echinox, nr. 7-8/1973)

Revoluţia din octombrie şi-a găsit în verbul lui Maiakovski, nu numai un tribun, dar şi un emisar al viitorului, deoarece lirica lui, fără putinţă de tăgadă, a vestit zorii unui veac în care omul se regăseşte pe sine. (…) El este produsul unei epoci care, în pofida seismelor sociale, s-a vădit a fi o epocă de emulaţie spirituală, barierele sentimentalismului burghez fiind sfărâmate de torentul revoluţionar. (…) Nouă este şi apariţia <<personajelor>> neînsufleţite, asemeni lui Chanteclaire a lui Ed. Rostand; ciocanul, secera, trenurile, automobilele, rindeaua etc., cu mult înaintea Scaunelor lui Ionescu şi având cu totul altă finalitate, capătă valenţe umane, ele semnificând epopeea muncii, viaţa care se reînnoieşte veşnic. (Echinox, nr. 1-2/1973)

///

Alexandru Vlad

Şi cel care trage cu alice şi cel care trage cu un glonte pot lovi pasărea în zbor, dar dacă primul poate face un dublet (mândria vânătorilor), al doilea ne va oferi frumuseţea unei „lovituri”. Acelaşi raport există undeva între romancier şi autorul de proză scurtă. (Echinox, nr. 8-9- 10/1980)

Proza scurtă, dacă are o tendinţă genuină, este ca la dimensiunile ei să nu aibă fraze sau chiar cuvinte în plus, o optimizare după datele ei intime, ca o femeie atentă la cântar. (Echinox, nr. 8-9-10/1980)

Ei bine, postmodernismul nu mai lucrează cu devenirea istorică a formei artistice ci cu o concomitenţă a documentelor. Se foloseşte foarte mult autoreferenţialitatea şi referirea la texte literare sau artistice care au existat. Acestea, fie sunt în text, fie autorul face referire la ele. (Echinox, nr. 4-5-6/2003)

Prozele nu trebuie să fie adevărate ca şi faptele să aibă un adevăr literar în ele, care se apropie de verosimilitate. Este un fel de verosimilitate literară. Atunci se poate întâmpla ca un negru să se îndrăgostească de o laponă, să se ducă să o caute şi să calce pe un cui şi să facă tetanos înainte să o găsească. Literatura rar îţi va accepta acest fapt ca unul real. (Echinox, nr. 4-5-6/2003)

///

Alex Cistelecan

Metoda ţine loc de inteligenţă. E un suplinitor eficace. Cu ajutorul ei, oameni de treabă devin oameni de ispravă. De ispravă culturală, senţelege. Ea dă nu doar iluzia, ci şi satisfacţia performanţei. (Echinox, nr. 1-2-3/ 2002)

Filosoful devine seducătorul în persoană, principele răului. Un dandy. El trebuie nu doar să scrie cel mai bine, ci să fie şi cel mai frumos, cel mai înalt, cel mai mustăcios. (Echinox, nr. 7-8-9/2002)

///

Liviu Maliţa

Ne putem cu îndreptăţire pune întrebarea: de unde atâta râvnă în convertirea realului în ireal? În fond, intenţia autorului pare să fie aceea de a considera realul ca pe o serie, o fâşie îngustă a luminii în care omul trăieşte. (Echinox, nr.4/1983)

Personajele sunt personaje tocmai pentru că sunt nişte măşti (persona). (Echinox, nr. 1-2/1983) ///

Virgil Leon

Caracterizările de mai sus („poet de modă veche”…) sunt, în fapt, schiţa unui autoportret (Unde fuge mercurul), o schiţă, simţim, vicleană, dar nu foarte mult, de o naivitate simulată în joacă sau poate din raţiunile nemărturisite ale unui instinct, disimultat dar sigur prezent, de conservare. Căci, ca orice religie a dragostei, această poezie se naşte dintr-o nelinişte, dintr-o tensiune interioară, se naşte din teama durerii. (Echinox, nr. 7-8/1984)

Cea mai lentă sinucidere/ este scrierea poemului.” (Echinox, nr.4/1983)

///

Ioan Maxim Danciu

În orașe, timpul lucrează prin oameni și este de înțeles de aceea, că oamenii orașului suportă mult mai intens amprenta epocii lor; ei aproape se identifică, prin acțiunile lor, cu mișcarea orașului uniți fiind prin fire nevăzute, simbolul acesta îl întruchipeaza, dominându-i și fericindu-i. (Echinox, nr. 2-3/1978)

///

Rareș Moldovan

Mi se pare că dezorientarea tânărului scriitor exhibată nu fără orgoliu, unul steril în fapt, e puțin exagerată astăzi. În primul rând este de bon-ton să-ți arați disperarea, pozând în victimă; să-ți arați disperarea în scris a devenit o modă. Bineînțeles că fiind invadați de atâta literatură disperată va interveni imediat dubiul asupra autenticității sentimentului. (Echinox, nr. 6-7-8-9/1995)

///

Ilie Radu Nandra

Văd în absolventul de astăzi pe activistul politic, chemat să cultive și să dezvolte la elevi conștiința politică, dragostea și devotamentul față de patrie și partid, față de mărețele cuceriri ale prezentului, față de trecutul glorios al poporului. (Echinox, nr. 5/1978)

///

Ion Cristoiu

În publicistică talentul se verifică pe deplin numai atunci când omul este pus să facă reviste. Adică atunci se vede capacitatea sa de a gândi realitatea din punct de vedere publicistic, inclusiv capacitățile sale de publicist. (Echinox, nr. 3-4/1984)

///

Ioan Pop Curșeu

“Am transformat lectura dintr-o voluptate simplă, inocentă, într-o experienţă: aceleaşi texte, citite premeditat în stări sufleteşti contradictorii – dacă primăvara Beckett mi-a părut un autor de comedii, aproape un vodevilist, toamna (sper să fiu aici uşor teatral) mi-a venit să-mi trag un glonte-n cap lângă un perete alb, sângele şi bucăţile de creier împroşcate ar fi închipuit litere, nu vreun Mane, Thekel, Phares, ci pur şi simplu Fin de partie.” (Echinox, nr. 3-4/2001)

“Făceam cu securea sau cu vreun ic o gaură în gheaţă, după care săream energic în jur; pe gaură ţâşnea un şuvoi negru de apă – îmi plăcea să-mi închipui că am descoperit un puţ petrolifer şi că urmează să conduc o rafinărie. Citesc pentru că sunt convins că din spărturile gheţii ţâşneşte petrol, nu apă nămoloasă.” (Echinox, nr. 3-4/2001)

“Dacă Enkidu bea tutun, este mai actuală epopeea? Dacă ascultă Laura Pausini – Strani amori în walk-man, are mesajul vizual mai multe șanse de a trece în conștiința publicului? Momentele hard sunt oare concepute pentru atragerea publicului tânăr, educat (estetic) pe Internet? – nu știm, din păcate, aproape nimic despre moravurile sexuale de la sumerobabilonieni.” (Echinox, nr. 1-2/2001)

“Descoperind desenele canonice din opera diferiților poeți, Nicolae Manolescu țese propriul său covor al figurii criticului canonizabil – acela care nutrește suficient orgoliu și hrănește suficientă umilință pentru a recunoaște „Vereker, nu te-am înteles!”. (Echinox, nr. 10-11-12/2001)

///

Adrian Popescu

Aceasta dimineaţă înfrigurată/ ca o promisiune ca o regăsire/ a unor lucruri îndepărtate/ şi pure (Echinox, nr. 9-10/1984)

maşinile parchează discret/ lângă bordura fragedă. (Echinox, nr. 9-10/1984)

///

Al. Cistelecan

Neîndoios, prezenţa aceloraşi canoane de-a lungul câtorva volume a împins poetica lui Sorescu spre un anume manierism, cu totul particular, dar împărţind parţial şi un scepticism al criticii. (Echinox, nr. 3/1973)

Că Ana Blandiana nu va ajunge să-şi practice ultimele poeme e doar o aserţiune de oarecare banalitate. (Echinox, nr. 1-2/1973)

///

Vasile Muscă

În realitatea căcâiului ahilean al întregii ideologii junimiste cu care Eminescu prezenta numeroase interferenţe rezidă nu în lipsa unei gândiri istorice, cât din lipsa unor aderenţe sociale la realitatea românească. (Echinox, nr. 3-4/1984)

///

Ion Aurel Pop

La nivel ţărănesc însă această idee utopică s-a manifestat spontan, fără articulaţii teoretice precise (Echinox, nr. 9-10/1984)

Chiar dacă s-au exagerat câteodată particularismele locale în dauna caracterului unitar – chiar dacă într-o vreme a trebuit să se prevaleze nepermis de mult socialul, eludându-se cu bună ştiinţă caracterul naţional (..) cele din urmă contribuţii sunt străbătute de dorinţa şi certitudinea unui substanţial spor de obiectivitate. (Echinox, nr. 5-6 /1983)

///

Ion Mureşan

Cu tot trupul mângâi pântecele culorii. (Echinox, nr. 1-2-3/1974)

Scriitura nu este neapărat sinceritate; nici poezia, nici proza nu e o descriere sau o spunere a propriilor tale opinii. Intri într-un mecanism literar supraindividual, şi culmea este că nu neapărat spunerea sinceră ne face să comunicăm. Şi oricum nu în literatură. Există la un moment dat un nivel calitativ al spunerii în care intri în rezonanţă cu ceilalţi şi pe care toţi ceilalţi îl înţeleg, să nu te recepteze de fapt. Literatura este o spunere la un anumit nivel al intersubiectivităţii. Adică eu nu mă adreseze sincer ţie, sau ţie, sau ţie, ci din fiecare prind câte ceva. Eu însumi cad rob acelei bune spuneri, eu însumi mă bat cu propriul meu text, ca să încap şi eu în el. (Echinox, nr. 1-2-3/1998)

///

Sigla Echinox40 de Lucia Roman. All rights reserved.

///

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de