Antologia de citate Echinox 40 (Intro + 1/2)

De . Categorii: Diverse, Dosare, anchete, Echinox 40, Numărul 9-12/2008, Numere revistă

Etichete: , , ,

Antologia de citate Echinox 40 (Intro + 1/2)

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Intro

Unul dintre proiectele Echinoxului care nu au văzut încă lumina tiparului (aşadar o parte a operei sale invizibile, pentru a păstra referinţa la Borges din grupajul anterior) este o antologie a revistei din 1968 pînă aproape de prezent. Nu e nevoie să subliniem importanţa unui asemenea volum. Accesul dificil la arhivă, discuţiile despre Echinox pierdute în vag, în nostalgie şi sub o culoare proiectată din prezent, toate converg înspre a face necesar acest proiect. Grupajul de faţă e într-un fel o parte a acestui proiect, o introducere. Pînă la apariţia editorială a antologiei, redacţia actuală, refăcînd prin lectură istoria concretă a Echinoxului (altfel spus ceea ce rămîne în paginile sale, dincolo de anecdotă şi de nuanţa de sepia), a ales fragmentele ce urmează. Ele nu sunt doar partea bună a Echinoxului şi nici doar cea obosită. Fără teamă de cuvinte, ele sunt Echinoxul.

Horea Poenar

//////

Eugen Uricaru

Pe celelalte femei cum le iubeai, aşa sau aşa, şi se zvârcolea ca un şarpe alb. Călăreţu râdea şi despica în dinţi paie aspre. Începuse să-i pară rău că nu mai simţea nimic în şold, atunci era ca la început şi întotdeauna la început totul e altfel. Putea să bănuiască o mie de lucruri, fiecare în felul lui, după, cum avea chef, era ca un fel de promisiune în care credea, putea să-i satisfacă orice dorinţă pe care şi-o închipuia sau cel puţin o credea în stare, dar acum nu îşi mai dădea seama dacă senzaţia aceea l-a cuprins pe de-a întregul sau a dispărut, oricum ar fi fost îi părea rău că n-o mai deosebeşte. Îl supăra această siguranţă care exista în tot ceea ce se întâmplase de când s-a trezit cu ea căutându-l pe sub cămaşă mirosind ca toţi oamenii a câmp şi totuşi albă, ameţitor de albă. Îi plăcea să bâjbâie, să bănuie şi acum totul se dezgolise dintr-o dată şi gata „de fapt cred că pe nici una dintre alea nu le-am iubit” şi se gândi să-i facă pe plac „cum s-ar spune numai pe tine te-am iubit”. Ea îşi desfăcu părul în fânul vechi şi aproape că nu se deosebea, se gândi să-i spună că e un fel de femeie de iarbă sau aşa ceva dar nu găsi potrivit. Într-un loc găsi acoperişul spart, era din şindrilă şi lărgi gaura cu degetele, drept deasupra o stea clipocea. (Echinox, 8-9/1970)

Fiecare romancier îşi doreşte cel puţin un Don Quijote, crezând că astfel va reuşi să-şi împlinească visul de creator total adevărat, şi mai ales crezut. Dar Don Quijote, în afara cazurilor clinice, nu există, şi un Don Quijote nici n-a existat. (Echinox, 8/1974)

///

Ion Pop

Caracterul aparent universal al negaţiei dadaiste nu trebuie sã inducã în eroare. Ea vrea sã spunã doar cã o anume lume, aşa cum e construitã, nu mai poate fi acceptatã în nici unul din sectoarele ei. Pe de altã parte – acesta ni se pare argumentul cel mai puternic – în domeniul poeziei, ca şi al artei în general, nu se poate realiza o operã de distrugere cu adevãrat eficientã decît cu mijloacele proprii, specifice ale artei, victoria împotriva unor formule nu poate fi obţinutã decît pe propriul lor teren. Şi de fapt, realitatea e cã dadaiştii nu s-au putut mãrgini la negarea verbalã, de manifest, ci, oameni ai condeiului, au continuat sã creeze litaraturã. O literaturã de semn contrar, o antiliteraturã, dar uzînd de mijloace specific litarare. (Echinox, 1/1968)

Nu pot pricepe, astfel gîndind, de unde atîta înverşunare a unora împotriva ideii de generaţie. E un cuvînt care pe mine nu mă face cîtuşi de puţin să mă simt oprimat, umărul de alături nu-mi stînjeneşte nici o clipă mişcarea, vocea tovarăşului de drum oferă singurătăţii mele o limită necesară şi glasului meu un adaos de orizont. E un cuvînt căruia nu-i pot găsi mai exactă echivalenţă decît în voinţa de a avea încredere: o credinţă că inerţia de atîtea ori ameninţătoare a existenţei noastre poate fi înfrîntă, că „nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit”. (Echinox, 12/1972)

Roland Barthes e aici, mai mult decât oriunde, un Descartes care, fără a uita de cogitô ergo sum, îşi aduce aminte că a şi visat, şi vrea săşi mai prelungească o vreme reveria. (Echinox, 11-12/1973)

Când într-un miez de iarnă, însă în prelungirea unei primăveri, a apărut Echinox-ul nici unul dintre cei câţiva foarte tineri studenţi ai Universităţii clujene nu-şi închipuia că lumea începe cu el. (Echinox, 11-12/1974)

///

Marian Papahagi

Impresioneazã de foarte multe ori linia desenului subţire şi cu mişcãri adesea decise, alteori suave ori capricioase. S-ar pãrea cã poeta îşi adunã talentul spre a desena o imagine de irealã strãvezime, dar pe mãsurã ce creionul îşi continuã drumul pe hîrtie, izbucneşte în ea o nãpraznicã dorinţã de a învãlmãşi liniile, de-a le îngroşa. Continue cufundãri şi înãlţãri, dar nu excogitate şi deliberate, ci lãsate la voia instinctului care îşi trimite impulsurile, acceptate cu o curiozitate stranie. Aceastã beţie acumulatã şi dezlãnţuitã în voia sorţii e o chemare uneori nelãmuritã, a sîngelui. Şiatunci “…oare durerea sã fie un sînge impur?” E dimpotrivã un sînge curat, izvor al flãcãrii interioare şi materie a ei, în acelaşi veşnic drum spre purificare. (Echinox, nr. 9/1969)

Când nu devin dogmă, programele critice născute din această tendinţă îşi păstrează şansa înţelegerii şi a universalităţii demersului: cu cât va fi mai personal (chiar ”inconsecvent”) cu atât mai universal, prin însăşi deschiderea sa. Şi totuşi, la ce-i bună critica? Dând socoteală despre texte, oglindă în care ele se văd, deformatoare şi totuşi, prin paradox, izbutind să fie dreaptă numai în măsura în care este deformantă, lectură inainte de toate, critica este viaţa mereu retrăită a operei. Actualizând, gramaticalizând, verbalizând valenţele operei, ea investeşte în aceasta din urmă ceva, prin însăşi faptul că vede în text lucruri pe care, anterior, alţi cititori/critici nu le văzuseră. Creatoare în măsura în care este receptivă, critica este deci, în sensul cel mai larg, singurul teritoriu în care poate trăi opera (păstrăm evident, ocupaţia critic-cititor). (Echinox, nr. 5/1978)

///

Cornel Vâlcu

Vreme de ani, ea [cultura română] n-a fost altceva decât un refugiu în faţa realităţii ingrate ale istoriei, un teritoriu al eufemismului generalizat, un mod de a “supravieţui spiritual”. Ceea ce s-a uitat este, că de supravieţuit, supravieţuieşte şi râma; dar că spiritul fără verticalitate e o tristă făţărnicie. Să fim în clar: spiritul a fost torturat în închisori, dar tocmai acolo el s-a păstrat, ba chiar a crescut în toată lumina sa. Să încetăm odată, cu confuzia aceasta grosolană de valori. Spiritul poate creşte în noroi; dar niciodată nu se amestecă cu acesta. (Echinox, nr. 1-2/1995) Totuşi, eu nu sunt de aici. (Echinox, nr.1- 2/2001)

Modernitatea anunţă: Dumnezeu a murit. Postmodernitatea continuă: chestiunea existenţei lui Dumnezeu a murit şi ea. Traducerea dîmboviţeană a acestor două revelaţii, luate după ureche şi cam de-a valma: Mangafaua a plecat la Ploieşti. (Echinox, nr.7- 10/2004)

De ani întregi, cultura aceasta a fost, şi din păcate continuă să fie un soi de plăpumioară roz pe sub care s-au ascuns, înspăimântaţi de realitate, mulţi dintre cei pe care tradiţia i-a consacrat drept “adevăraţi” intelectuali: oameni fideli oricărui regim, în care talentul sofistic se îmbină cu cea mai atavică laşitate interioară. (Echinox, nr. 1-2/1995)

///

Marcel Runcanu

Vine un vînt din Bãrãgan care spalã cerul, nu mai ai nevoie de nimic… Cei de jos urlã fãrã oprire, nu ştiu ce i-o fi apucînd tocmai acuma. Azi a fost alarmã dar n-a venit nici un avion. Doctorul a trecut sã mã vadã şi mi-a spus sã cobor în adãpost. Am dat din cap plictisit, ştiam cã n-o voi face niciodatã. Dupã ce s-a terminat alarma a fost puţinã linişte. Ar trebui sã mã bucur, nu? (Echinox, nr. 5-6/1969)

Doctorul s-a îmbãtat crunt dupã aceea şi a plîns, mã gîndeam la noaptea de afarã şi nu am observat prea bine. Cînd l-am rugat sã mã mute s-a învoit imediat. Îi era tot una dacã am sã cad odatã şi odatã de pe acoperiş. De atunci n-a mai trecut pe la mine. Mi-l închipui aşteptînd în fiecare dimineaţã sã fie anunţat cã am fost gãsit în curte. (Echinox, nr. 5-6/1969)

///

Olimpia Radu

Îngropaţi sub fişe şi documente – care îşi au rostul lor, dar nu în presă – scriitorii de ieri apar descărnaţi şi fantomatici, lipsiţi de seva adevărului concret, care, numai el, satisface nevoia de real palpabil a publicului actual. (Echinox, nr. 11/1972)

Volumul de debut, excepţional, al lui Marin Preda, inaugura în literatura noastră un tip aparte de personaj, individul cu reacţii imprevizibile, violente, provocate de o împrejurare minoră, într-un cuvînt omul “sucit”, ca şi Cănuţă al lui Caragiale. (…) Dar toate aceste personaje sînt antinaturi spontane, există o corespondenţă adîncă între impulsurile lor etice conştiente şi fiinţa biologică, trăsătură caracteristică a conceptului clasic de “schöne seele” pe care-l propunea cîndva Schiller, concept coincident fără îndoială cu omul moral reflectat de o parte a paremiologiei noastre populare. (…) Marin Preda este “scriitorul unei cărţi” sau, mai adevărat spus, autorul unei singure drame, de esenţă clasică – conflictul raţional, al omului etic împotriva întunericului din lume, a relelor obscure ce vin din instinctualitatea socială. (Echinox, nr.5/1971)

O primă observaţie asupra literaturii actuale priveşte marea ei vocaţie de a-şi anexa realul, socialul. (…) refuzînd “poeticul” convenţional, scrisul frumos se resintetizează şi în epoca romantică din materiale de speţa derizoriului, într-o reluare sui-generis a esteticii urîtului. (Echinox, nr.3/1971)

///

Ioan Groşan

Cu Cervantes, literatura se află pentru prima dată în faţa oglinzii, contemplîndu-şi ironică ridurile unei premature îmbătrîniri; iar bărbierul şi preotul din La Mancha sînt primii critici foiletonişti. În Don Quijote există clar sugestia celor două dimensiuni ale acţiunii livrescului: una alienantă şi una formativă. Corespunzător acestora, se pot observa şi atitudinile autorului faţă de erou: de sancţionare, de condescendenţă ironică, dinstanţă atunci cînd – vorba lui Flaubert despre doamna Bovary – <<te simţi şi tu printre personajele lor şi parcă-ţi bate inima de emoţie sub costumele lor>>, sau admirativă, valorificatoare pentru profilul eroului, mijloc de dobîndire a profundităţii spirituale, atitudine cam în genul celei exprimate într-o cugetare a lui Thomas Mann din Muntele vrăjit: <<Întreaga civilizaţie şi desăvîrşire morală sînt născute din spiritul literaturii, care este sufletul demnităţii umane şi în acelaşi timp se identifică şi cu politica>>. (Echinox, nr. 1-2/1977)

Cartea lui N. Tertulian demonstrează o dată mai mult că numai printr-o integrare organică a metodelor estetice marxiste în specificitatea actului critic, prin rediscutarea lor din unghiul contemporaneităţii se poate asigura viabilitatea, perenitatea concepţiei ce prezidează exemplarele sale studii. (Echinox, nr. 1/1978)

///

Corin Braga

Prin faptul că duce la limită tendinţa disociativă, deconstructivismul este mai degrabă un curent modern decât unul postmodern, mai exact, chiar acel curent prin care modernismul se sinucide teoretic, se îngroapă pe sine, servindu-se de propriile metode analitice. (Echinox, nr. 6-7-8-9/1995)

Nu a fost o criză morală, în ciuda aparenţelor care o înfăţişau ca pe o revistă în sfârşit înregimentată. Echinoxul nu s-a prostituat ideologic şi politic, nu a fost pierdut sau vândut taberei adverse, cum se putea crede la început în 1983. Sub acoperirea poate derutantă, totuşi eficace a redactorului-şef, membrii succesivi ai redacţiei au continuat să se împărtăşească din acelaşi spirit echinoxist, tânăr şi prin esenţa lui protestator, refractor la compromisul etic, la oportunism şi arivism politic. (Echinox, nr. 9/1993)

Psihismul este văzut ca o succesiune orientată de sisteme pe care pulsiunile libidinale le străbat progredient, într-o ordine determinată ontogenetic. (Echinox, nr. 1-2-3/1996)

///

Ion Vartic

Pentru omul empiric, masca e un mijloc de adaptare, dar decadentul este inadaptabil prin definiţie, dezvăluindu-şi prin mască singularitatea. O mărturisire plastică a adevărului, a fiinţei sale posedate de frumos. (…) Fizionomia incertă, ambiguă a omului decadent atestă însă involuţia. (…) Vitalul s-a desfigurat definitiv prin estetism. (…) Eroul decadent se lasă cuprins de uzura propriei sale unilateralităţi. Trăind invariabil pe o singură traiectorie, lipsa unor potenţialităţi deschise către viaţa autentică îl anihilează. Tragicul se mărturiseşte astfel sub aburii fascinatorii ai esteticului. (Echinox, nr. 1-2/1970)

///

Ioan Moldovan

„Niciodată nu se termină cina cea dulce”…/ am întrerupt poemul ca să scriu mamei/ viaţa intimă a poetului/ nu e nici în poem/ nu e nici în scrisoare/ e însăşi întreruperea aceea,/ cred. (Echinox, 10/1979)

Dinu Ianculescu – poet chemat de nostalgie şi halucinat de hieratica geometrie glacială a sonetului; […] 41 de sonete, plachetă remarcabilă ce-i acordă autorului dreptul la un inel din nobila vârstă a sonetului românesc. (Echinox, 1-2/1976)

Viziunea halucinantă a unui cer mort, ritmurile funebre ale Cosmosului nu sunt decât coşmarul frumos al poetului, care nu-şi simte sinele fiinţând în el, deoarece s-a contopit cu moartea, pulverizându-se. (Echinox, 4/1974)

///

Aurel Codoban

Abordarea sociologică a operei de artă a devenit şi ea mai suplă: interesul nu se mai îndreaptă spre conţinut ci spre structura operei de artă: stadiul „sociologiei conţinutiviste” a fost depăşit. Gradul de pregnanţă al structurii, structurarea operei de artă se pune în paralel cu măsura valorii estetice şi în acest fel teoria sociologică asimilează o perspectivă axiologică. (Echinox, nr.11-12/1974)

Această continuă asimilare şi reechilibrare condiţionează şi caracterizează însăşi existenţa tradiţiei. În lipsa ei sau în cadrul unei disfuncţiuni membri unei societăţi sunt puşi brusc în faţa realităţii străine şi cel mai adesea inacceptabilă pentru ei şi… pe care îl descrie Alvin Tofler. (Echinox, nr. 12/1972)

///

Mircea Muthu

„Coordonate” morale, ca lipsa de discernămînt a omului balcanic, hedonismul său nemăsurat, „mahalagismul” acestuia ş.a., au fost puse în directă relaţie, pe undeva determinîndu-le, cu pitorescul, decorativismul, lipsa de adîncime a faptelor pe care literatura, de pildă, le converteşte în spectacol policrom. (Echinox, nr. 8/1971).

Vorbim de balcanismul unei părţi din literatura noastră pînă spre finele secolului trecut, iar în perioada modernă, adică în deceniile scurse din actualul veac – doar pe prelungiri. Problema deci, e de a găsi nu tipare, ci filoane aorifere, subţirimi ce dau savoare şi graţie unui important sector de literatură. Nu avem intenţia să „desincronizăm” deci să optăm pentru re-întoarcerea (şi imposibilă dealtfel) a axei noastre culturale, cum ar fi spus poate Eugen Lovinescu, ci să depistăm acele elemente specifice prin care – pornindu-se, de exemplu, de la „diversitatea şi bogăţia unei rostiri în care vocabule slave, turce şi fanariote se cunosc, se încheagă într-un mozaic sclipitor, pe trunchiul unei graţii mediterane de esenţă latină” – „celula nervoasă românească” se integrează în universalitate. (Echinox, 1/1972)

///

Andrei Marga

Heidegger sprijinea analiza critică a civilizaţiei tehnico-industrială modernă pe contrapunerea atitudinii umane active de transformare a naturii pe baza cunoaşterii ştiinţifice şi instrumentând tehnica de producţie (de „provocare”) şi atitudinii de calm senin în faţa lucrurilor („poesis”) aceasta din urmă constituind, după concepţia sa, singura salvare în faţa primejdiei pătrunderii disimulate şi tentaculare a tehnicii în toate cutele existenţei umane, identică, potrivit concepţiei heideggeriene, cu o gravă şi definitivă hipertrofie a acesteia. (Echinox, nr. 8-9/ 1977)

Nevoia cooperării între oameni duce la constituirea comunicării interumane, care devinea ea însăşi condiţie necesară a cooperării. (Echinox, nr. 10-11-12/1978)

///

Dinu Flămând

Învăţ mereu să nu pun virgulă între subiect şi predicat, să nu disting această continuitate sintactică dintre mine şi poezie, căci poezia are libertatea ei, de nestânjenit, ea poate exista şi ca o mişcare de sine, impersonală ea este înainte de toate un verb orgolios. (Echinox, nr. 10/1970)

Până la acest stadiu am putea spune că poezia se studiază încă pe sine, nu este demiurgică încă, este doar „constatarea unui stil” (cum spune Blaga) şi nu producerea lui, care producere ar fi asemănătoare celor şapte zile ale Genezei. Până aici ajung poeticele, declarate sau nu, cele care există şi cele ce vor veni. Până aici e un joc periculos cu arme albe, ritualic adesea, dar concret în ansamblul său. Până aici înregistrăm ceea ce-a fost, înregistrăm cultura şi faptul ei de poezie. Între fapte pe unele le uităm, pe altele le scoatem la lumină. (Echinox, nr. 10/1970)

Există de fapt critici şi critici, chiar dintre cei tineri, şi nici o listă nu va reuşi, măcar pentru un timp, să-i aleagă pe cei buni de nepricepuţi. Dar cititorul îşi face singur alegerea. Oricât ar fi genul de labil, aici nu se poate trişa. […] cronicile din citate, preţiozitatea doctă, cronicile evazive, care prelungesc o lungă introducere până la punctul final, cronicile reverenţioase, cele cu aer patern faţă de autor, cu zâmbet îngăduitor sau, în sfârşit, acele încă nelămurite cronici de „serviciu”, cu statut abscons, ca al O.Z.N-urilor, toate acestea nu ne vor convinge vreodată. (Echinox, nr. 9/1973)

///

Mariana Bojan

Ciori patrupede pentru ocazii festive/ Cu înclinaţii ultramaladive/ S-au strecurat la urechea mea muzicală/ Cu cea mai pur rotunjită vocală. (Echinox, nr. 5/1971)

Un copil fuge…/ După colţ s-a oprit!/ Mi se pare un lucru/ Pe deplin reuşit./ Femeia cu picioare de ogar/ La temelia mea de gospodar/ Şoapta-i e creaţă,/ Prea dulce armistiţiu/ Pentru sufletul meu fără solstiţiu. (Echinox, nr. 5/1971)

///

Virgil Podoabă

Privită paradigmatic, proza lui Mircea Horea Simionescu ne relevă, în ultimă analiză, menţinerea purităţii ca şansă individuală în lume. Posibilitatea aceasta devine realizabilă numai într-un spaţiu egoist ireal. Dorinţa voalată ce, credem, o nutreşte scriitorul în permanenţă este de a-şi construi o lume strict autarhică, în care nesăbuinţa vreunei imixtiuni venite din exterior să-şi demonstreze superfluitatea căci – arme supreme ale celui dinlăuntru ar fi jocul şi ironia. Confecţionarea unui asemenea spaţiu – feudă – foarte privat şi privilegiat – necesită doar alcătuirea din cuvinte. (Echinox, nr. 5-6-7/1974)

Acum se poate pricepe în ce constă calitatea lui de excepţie în raport cu ceilalţi ciobani, de ce este el mai <<ortoman>> şi cum. Mult mai bogat decât în turme de oi, el este bogat interior! (Echinox, nr. 10-11-12/1978)

///

Radu G. Ţeposu

Desele atacuri polemice stîrnite în jurul ideii de generaţie n-au reuşit pînă acum nici să elimine conceptul din arsenalul criticii, nici să consfinţească acestuia un statut inalienabil. Experienţa a dovedit că o panoramă istorică a literaturii nu poate fi în nici un caz imaginea consecutivă a unor generaţii, după cum nici abordarea de anumite momente istorico-literare (generaţii, grupări etc.) care au imprimat o anumită turnură mersului literaturii la un moment dat. Se ştie azi că nu există generaţii “pure”, în stare să ilustreze în exclusivitate un program sau o manieră. Strict literar vorbind, orice generaţie este eteroclită, fiind suma arbitrară a unor personalităţi distincte. În ordine istorică însă acestea îşi au validitatea lor, căci, printr-o atitudine generală, printr-o conştiinţă comună asupra literaturii, generaţiile marchează un moment în mersul literaturii, definindu-se ca o reacţie la un mod ineficient de a scrie. Generaţiile (ca şi curentele) nu sînt o replică răutăcioasă la adresa unei literaturi consacrate, dar autentice, ci reacţia vigilentă în faţa şablonizării acesteia, a mimetismelor inerente. A polemiza cu o anumită manieră din simpla dorinţă a discreditării ei şi a impunerii prin opoziţie e un act naiv şi copilăresc, fiindcă nici o voinţă manifestă nu poate uzurpa o literatură în act. (Echinox, 11-12/1979)

[…] mărturisesc că în critică meseria nu e indiferentă şi cu greu vom concede că un critic poate veni din agricultură ori din strungărie (deşi se fac eforturi) şi e firesc să fie astfel, căci în critică nu e destul să simţi enorm şi să vezi monstruos. Mai e nevoie de acea disciplină intelectuală, în afara căreia ajungi să ţii cartea invers. Dacă vom ajunge cîndva să întîlnim critici tîmplari, critici zugravi, critici boxeri (din aştia mai sînt), critici tinichigii, critici croitori, critici pompieri, înseamnă, […], că ne aflăm în faţa celei de a treia diviziuni a muncii. Ca să închei răspunsul pe care l-am lungit ca pe o gumă de mestecat, să-ţi mai spun că un critic, după mine, e o santinelă care n-are voie să aţipească nici o clipă, fiindcă duşmanul e vigil[ent] şi n-are scrupule. El e o santinelă bine instruită însă, cu vedere ageră, miros fin, cu intuiţie şi cu pieptul de aramă. (Echinox, 7-8/1988)

///

Traian Ştef

Pentru Bacovia potopul sau haosul şi pustiul sau golul sînt sinonime. Şi sînt sinonime cu vidul existenţial, avînd ca reper propriul eu. Asocierea oximoronică dintre haos şi pustiu indică neantizarea unei lumi debusolate, care uită «de unic şi de număr» (Gol) […]. Timpul şi spaţiul sînt noţiuni de maximă abstracţiune golite de sens. Dacă nu au «cuprindere» nu au nici obiect, nu îşi pot supravieţui. Sînt totuna cu haosul, golul şi nebunia. Nimicul care zace în agonie de data asta păstrează amintirea unei lumi şi nu germenii ei,[sic] ca la Eminescu. Nimicul nu poate fi pus în ecuaţie,[sic] dar recunoaşterea lui este posibilă. (Echinox, nr. 10-11-12/ 1981)

Nu ai timp de gîndire / Intrînd în patrie / Cu braţele încrucişate. / Atîtea lucruri împrejur! / Respiri, aerul e bun, înaintezi, vîslind / Cu distanţa braţelor / Deschise / deschise. Cîntă, aceasta / Se numeşte casă / Aceasta mamă tată soră frate vecin / Acesta sînge / Care curge de multe ori … / Aceasta vînătoare / Şi acesta marele chin / De a nu fi zadarnic. (Echinox, nr. 1/ 1978)

///

Ruxandra Cesereanu:

Imperfecţiunea este o atenuare a perfecţiunii, o sosie. (Echinox, nr. 3-4/1984)

Marquez mă satisface întotdeauna la nivelul suculenţei de limbaj şi al poveştii în sine care este, de obicei, extravagantă şi exotică. Îmi place să mă las dusă de narativitatea sa, înturcât harul său de povestitor este inimitabil. Senzaţia mea este că, şi atunci când îşi face nevoile, tot talent trebuie că îi iese din corp. Sau altfel spus: că pute de talent. (Echinox, nr. 1-2/2001)

///

Virgil Mihaiu

Din punct de vedere pedagogic, în ultimă instanţă, mi se pare că publicul poate fi cucerit pornind dinspre ceea ce îi este familiar înspre necunoscut; şi nu invers. Iar acel necunoscut să fie prezentat numai în ipostazele lui valorice de vârf, neconcesive, singurele cu adevărat convingătoare. (Echinox, nr. 3-4/1989)

Timp dat vieţilor/ cu magnificenţă/ argint brad sare/ o cale blândă/ o cale dură spre cuvântare. (Echinox, nr. 9/1973)

///

E. Hurezeanu

Îmi pare bine că am avut posibilitatea să public într-o revistă ca Echinox şi nu în Luceafărul. Prima este o şcoală, a doua parodie. (Echinox, nr. 11-12/1979)

Cei care scriu despre pioneze la Cluj să-i înţeleagă şi pe bucureştenii care-l parafrazează poetic pe Rembrandt bunăoară. (Echinox, nr. 11-12/1979)

La zece ani de la întâmplare în ordinea vieţii intime a unui poet, memoria nu mai poate fi vinovată de uitare dacă amintirea întâmplării se transformă în poezie. (Echinox, nr. 5/1979)

Într-un plan general, găsesc aici, definită în chip ideal, relaţia criticului cu opera, ca relaţie de afinitate în expresia ei ştiinţifică şi nu impresionistă deşi sfericitatea, ca rezultat al stabilirii unei adevărate, complete relaţii de afinitate între critic şi operă, îşi datorează geometria perfectă deopotrivă îndrăznelilor liberului arbitru. (Echinox, nr. 3-4/1979)

Pe Nicolae Prelipceanu îl cunoaşte şi-l îndrăgeşte multă lume. În primul rând, pentru că, printre scriitori, el este deseori cel mai înalt. Înălţimea fizică a unei persoane atrage oricum pe cei din jur, dintr-o dorinţă de siguranţă care ascunde nu doar promisiunea unei compensaţii în faţa liniei orizontale, dar şi credinţa într-un sens pozitiv, moral al unei mai evidente coloane vertebrale, confirmând per a contrario obiceiul care, la circ bunăoară, îi face amuzanţi doar de pitici. (Echinox, nr. 1-2/1979)

///

Dumitru Chioaru

[…] poemul nu e decât imaginea obsesiei nimicului, exprimată în cuvinte cu sensuri din ce în ce mai rarefiate, chiar vide de sens. (Echinox, 8-9-10/1980)

În proza lui Kafka este greu să deosebim fantasticul de absurd, mai ales că graniţele care le separă sunt foarte relative, chiar teoretic. (Echinox, 6-7/1979)

///

Anton Horvath

„Punctul final” devine punct iniţial. Suprarealiştii dau naştere, negându-şi progenitura, poeziei noastre (post)moderne şi de la ei se revendică – ca unii ce-au teoretizat acest fenomen – poezia contemporană. (Echinox,11-12/1992)

Volumismul este cel mai nou şi mai penetrant curent cultural al sfârşitului de epocă modernistă românească. El se naşte ca o consecinţă firească a exploziei de libertate a publicării cuvantului scris. Pe lângă „revistism”, mişcare corespondentă, volumismul, aşa cum o sugerează conceptul, se instituie nu pe manifestul principal al vreunei descoperiri culturale sau pe articularea vreunor sfere de gândire şi artistice originale, ci pe actul editorial în sine, deschis intenţiilor de autoimpunere ca personalitate în peisajul intelectual şi creativ. (Echinox, 1-2/1995)

///

Ioana Both

În esenţă, citatul este un indiciu important referitor la orizontul cultural care generează opera, pe de-o parte, şi la cel în care are loc receptarea ei, pe de alta. Intratext, ca orice apel la intertextualitate […], el este unul din semnele cele mai clare ale importanţei receptorului în actul de creaţie. (Echinox, 3-4/1990)

///

Mihai Dragolea

A păstra sau a ignora ordinea cronologică? A include sau nu un capitol nou în roman? Cine pe cine stăpâneşte? Cine are puterea, fraza sau scriitorul? Întrebările acestea se pun laolaltă cu ale personajelor; scriitorul nu există numai festiv sau abil deghizat; el este un personaj muncind, selectând, îndoindu-se sau îngăduindu-şi repaosul convingerilor, el este în text, în virtutea dreptului fiecăruia de a se exprima asupra a ceea ce există şi asupra a ceea ce nu există. (Echinox, 8-9-10/1980)

Acum, scriitorul renunţă des la statutul lui de Cenuşăreasă a textului; sciziunea nu mai are loc, scriitorul ne apare întreg în scriere la fel cum se întâmplă cu personajele sale. (Echinox, 8-9-10/1980)

Situat între Oedip şi Cănuţă om sucit, acest personaj existând numai prin nume, este uman în toată fiinţa lui înjumătăţită. (Echinox, 9-10/1976)

///

Dan Şăulean

Şansa noastră post-modernă poate fi eventual cea a post-comunismului. (Echinox, nr. 4-5/1993)

Detaşarea, sau chiar dispreţul faţă de metafizică este firesc în noul context, acesteia nerămînîndu-i decît ingratul rol de moft sau ornament. (Echinox, nr. 4-5/1993)

Arta modernă şi post- nu este doar rodul noilor instrumente sau al noilor obiecte. Este în mod primordial o imagine a mentalităţilor societăţilor civilizate, adevărat liberale, de consum. Extinzînd, post-modernismul poate cuprinde şi kitch-ul, înţeles ca imagine a antifrumosului pînă la urît. (Echinox, nr. 4-5/1993)

///

Petru Poantă

Poeziile lui Ion Negoiţescu sunt ca nişte şoapte spuse cu timiditate, oraculare, aproape pierdute înainte de a se naşte. Rezultă de aici un intelectualism de substanţă, găsindu-şi ca prim mod de reprezentare superbe inutilităţi, o nostalgie covîrşitoare a orgiilor pure, un autoiluzionism de cea mai autentică speţă (Echinox, nr. 5/ 1970)

Primii «echinoxişti» au fost cuvintele. Nu vreau să cred că astăzi Echinoxul a devenit un limbaj, dar progresul nu poate avea alt sens decît de la geneză la construcţie. Aurul şi marmura sînt native sau, în orice caz, în mult mai mare măsură decît oţelul şi cimentul. Marmura este un cuvînt, cimentul un limbaj. Şi, pentru a ne civiliza, cuvîntul trebuie să cadă sub limbaj. Aurul are individualitate, orgoliu şi singurătate; oţelul are personalitate, în schimb. Este social, stă sub semnul necesităţii, şi în aceasta constă libertatea sa. Primul este elitar, celălalt democratic. Desigur, această «coborîre» în mineral nu conţine nimic peiorativ. «Căderea» Echinoxului sub limbaj înseamnă larga sa democratizare. (Echinox, nr. 10-11-12/ 1978)

///

Viorel Mureşan

Acolo îşi scoate zilnic din ureche un ou pe care l-ar întinde la soare. (Echinox, nr.6- 7/1977)

Aerul verde dintre mierle/ pe perna sîngerînd nopţile tăiate ca gutuile la/ sărbători/ rădăcini de vîsc trag luna albă din perete (Echinox, nr.6-7/1977)

Violonistul gol în soare/ Sîngele său ca pe o sticlă întins,/ Scrisorile lipite pe trupu-i de muzică şi cioburi/ (Echinox, nr.1-2/1979)

///

Iulian Boldea

În fond, opera lui N. Steindhardt este una ce se întemeiază pe o sinceră mişcare de empatie cu opera. Consonanţa cu textul – iată legea care reglează fizionomia unei opere aproape inedite – în farmecul ei – în critica noastră. (Echinox, nr 3-4/1989)

///

Ciprian Mihali

În studierea acestui cîmp – pe cît de paradoxal pe atît de aflat la îndemînã, la îndepicior, la îndecuvînt –, filosofia criticã s-a dovedit a fi un instrument pertinent de analizã; altfel spus şi în oglindã, aceastã filosofie nu este, la rîndul sãu, şi pe cãi multiple de-a lungul întregului secol precedent, decît asumarea condiţiei cotidiene de a filosofa, adicã a diseminãrii evenimenţiale, a producţiei neîncetate a unor diferenţe, a scriiturii infinit finite a tramei existenţiale, a jocului rhizomatic şi lipsit de o regulã unicã a sensului. (Echinox, nr. 1-2- 3/2002)

///

Ovidiu Pecican

O mai atentă reflecţie meta-teroetică ar avea darul să rezolve multe probleme ce împiedică încă dialogul fără complexe al istoriografiei noastre cu cea internaţională. (Echinox, nr. 1-2/1985)

Aceasta este arta lui Victor Pop: o înălţare de la tăcere, prin poezia şi vitalitatea conţinută de formele plastice, la liniştirea existenţială. Nepierzând nici o clipă din ochi reperul etern al vieţii. (Echinox, nr. 3-4/1985)

///

Ştefan Borbely

Iniţierea este întotdeauna o surprindere extatică a tărâmului de dincolo. (Echinox, nr. 1-2/1975)

Cultura o considerăm aşadar ca mod metaforic al mitului, conţinând elemente de integrare, determinându-se prin aberaţie faţă de structuri arhetipale. (Echinox, nr. 1-2/1985)

Magicul este o co-fiinţare, o ataşare faţă de lume bazată pe simpatie. (Echinox, nr. 1-2/1975)

Soarele are ca atribut principal lumina, relevarea prin vedere. (Echinox, nr. 3/1975) Condiţia ochiului anonim, neperspectivic. (Echinox, nr. 4-5/1975)

A înscrie într-un festival obişnuit cu coregrafie pedantă un program de folclor autentic dovedeşte o deosebită frumuseţe lăuntrică. (Echinox, nr. 4-5/1975)

Natura solară este, în cazul geniului, îndoială. (Echinox, nr. 6/1975)

///

Andrei Zanca

Bourul alb nu este tulburat de nimeni. El este intangibil precum un mit. […]. După cum bourul, sau elefantul alb, nu tulbură pe cineva, fie el măria sa ori, în cel mai deplorabil caz, exeget care, spre deosebire de autorul citatului de mai sus [M. Sadoveanu; n.n.], nu se uită atît de aproape în istoria poporului, ci depănîndu-l, ajunge pînă la grecii antici ori, unii mai avizaţi, pînă la străvechea Indie, reîntregind danul mitic, arhetipal, verbal, fără scandal, dar cît se poate de stagnal şi mai ales perpetual. Să nu pomenim deloc de telal… (Echinox, nr. 11-12/ 1980)

în staul, / vaca rumegă / pe limba ei. spuma albă / se prelinge peste iesle. ugerele grele. bună, / de muls – rumegaţi bine, / problema – ni se spunea, / la şcoală. nimeni nu a uitat. (Echinox, nr. 10-11-12/ 1981)

///

Vasile Gogea

Doar spre gară, unde reflectoarele montate pe stâlpii metalici, înalţi, păreau nişte lumânări uriaşe, întunericul se mai zdrenţuia şi lăsa să se ghicească mai mult decât să se vadă suprafeţele neregulate de cer căptuşite cu gheboase alcătuiri de ciclopi mişcători. Din direcţia aceea urechea putea percepe un zgomot înăbuşit, un muget continuu şi egal de fiară rănită. (Echinox, nr. 1/1989)

Somnul, acelaşi somn de dinainte, nu-l mai cuprindea, doar o toropeală mahmură, ca după o beţie, îi usca gâtul. În cele din urmă coborî din pat, îşi încălţă papucii, dibuind mai întâi cu picioarele pe lângă pat şi retrăgândule de câteva ori, ca pe nişte coarne de melc, de îndată ce atingea covorul cu tălpile goale şi se duse la bucătărie să-şi ia un pahar cu apă. (Echinox, nr. 1/1989)

///

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de