ART is… a. subtle /b. contradictory /c. difficult

De . Categorii: Arta, Artă (Diana), Cronici, Numărul 1-4/2009, Numere revistă, Rubrici

Etichete: ,

ART is… a. subtle /b. contradictory /c. difficult

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Arta lui Dan Perjovschi este genul de artă ce crează dificultăţi oricărei încercări de sistematizare şi de traducere a ei prin intermediul unui filtru de factură canonică. Este, în acelaşi timp, şi genul de artă ce nu ar avea decât de pierdut printr-o reluare care să vizeze un soi de explicitare (inutilă, aş spune eu) a imaginii prin cuvinte. Şi asta nu din cauza unui ermetism[i] sau a vreunei filosofii complicate şi reticente în faţa dialogului, ci dintr-o raţiune ce la prima vedere ar putea părea oarecum simplistă – şi anume că desenele lui Dan Perjovschi reuşesc să vorbească numai prin prezenţă. (Şi de aici, ca o consecinţă mai mult decât firească, numai în (şi din) prezentul care le conţine.) Ceea ce vom propune, aşadar, mai departe, în locul unei analize lipsite de substanţă, aplicată forţat asupra unor schiţe incerte, (fie dintre cele tipărite, fie dintre celelalte, pe care memoria le-a şters şi în locul cărora s-au ridicat între timp noi şi noi substitute) va fi un şir de lecturi amestecate – de lecturi presărate cu accepţii personale vizând recurenţe şi varii puncte de sprijin – un şir de lecturi ce vor căuta, aşadar, să vorbească, într-o formă sau alta, despre propriile lor experienţe.

S-ar putea spune că desenele lui Dan Perjovschi sunt, într-o oarecare măsură, incomode. Incomode prin adevărurile exprimate – uneori mai subtil, alteori cât se poate de direct – (lezând comfortabilitatea acelora ce preferă în continuare să se ascundă după degete), prin forma experimentală pe care o adoptă (creând panică în rândul privitorilor ce înţeleg arta exclusiv în termeni de obiecte finite, concrete, definitive şi decorative) şi, nu în ultimul rând, printr-o anumită inconsistenţă temporală – nu la nivel conceptual (aici durabilitatea fiind una de cursă ceva mai lungă) cât la un nivel fizic, „palpabil” (demonstrând încă o dată eşecul oricărei pretenţii de permanentizare şi statornicizare a unui efect/a unei semnificaţii de moment).

Trebuie să recunoaştem însă că această insecuritate a desenelor lui Dan Perjovschi are şi latura sa pozitivă. Căci, depărtându-se de receptorii vizibil retrograzi, rămaşi în spaţiul nemăsurat al conformismului, această latură instabilă, această perisabilitate ce aproape că are să definească tacit schiţele, caricaturile şi textele referenţiale, intercalate printre ele, ajunge să se impună, nu atât ca o constantă (deşi nu este deloc greşit să o numim nici aşa), ci ca o caracteristică esenţială a întregului stil perjovschian. Iar de aici nu mai e decât un pas până la introducerea unui soi de „echivalenţă” între lucrările lui Dan Perjovschi şi principalele trăsături ale postmodernismului. Pentru că, pe lângă renunţarea la orice pretenţie de stabilitate – şi, în fond, cum să vorbeşti despre stabilitate când „obiectul artistic” dispare (definitiv) odată cu înlocuirea expoziţiei? – pe lângă această „poetică a ştergerii”, desenele lui Dan Perjovschi se desfăşoară, treptat (şi în paralel), pe mai multe direcţii. Nu cultivă numai ironia (deşi o practică majoritar), nu deconspiră numai paradoxuri (deşi, dacă e să privim cu atenţie şi numai schiţele publicate în Postmodern. Ex-communist[ii], ne va fi greu sa le trecem cu vederea) şi, cel mai important, nu universalizează.

De altfel, una din trăsăturile inedite ale stilului lui Dan Perjovschi se referă tocmai la versatilitatea şi capacitatea de a se adapta, de fiecare dată, locului în care expune. De a căuta particularul, de a scormoni după elementul specific ce urmează a fi recreeat. Şi toate acestea într-o permanentă mobilitate, căci după cum artistul însuşi mărturiseşte într-un interviu acordat Dilemei vechi (nr. 259, 29 ianuarie – 4 februarie 2009) „ atelierul [său] e în buzunar, în carneţel, şi în hotel sau direct în sala de expoziţie”. Şi aceeaşi spontaneitate reiese şi din relaizarea propriu-zisă a desenelor. Căci departe de o complexitate apăsătoare a compoziţiei şi dincolo de o aglomerare sufocantă de elemente ce ar trebui, chipurile, să stabilească marginile unui context, Dan Perjovschi optează pentru un minimalism absolut. Un minimalism, aş spune, însă, rafinat, capabil să surprindă esenţa lucrurilor, să le rezume în câteva linii care, poate mai mult decât o abordare detaliată, reuşeşte să aducă în prim plan fisurile interne şi ascunzişurile groteşti. Iar ironia va apărea şi ea aici ca o unealtă necesară pentru optimizarea unei deconstrucţii ce va viza deopotrivă sfera culturală şi pe cea socială, ce se va insera ludic în straturile profunde ale structurilor luate în vizor, ce va muta centre de interes şi va mişca, sub o forma sau alta, conştiinţe.

Do you like feng shui?

Ar mai fi de menţionat şi faptul că umorul/ludicul practicat de Dan Perjovschi nu este niciodată unul gratuit. Desenele sale nu sunt niciodată doar ceva funny, pereţii/podelele/geamurile/încăperile umplute cu astfel de imagini sunt departe de a se configura ca simple obiecte destinate hlizelii. Desenele lui Dan Perjovschi sunt în primul rând desene care cer empatie, care îşi descoperă sensul în măsura în care privitorul este la rândul său deschis unei forme de dialog.

Sunt desene care visează să comunice.

And If you think is a banal dream, think again.

Diana Mărculescu


[i] Iar aici, oricine a văzut măcar un desen de-ale lui Dan Perjovschi ştie prea bine că problema nici nu s-ar putea pune în astfel de termeni.

[ii] Dan Perjovschi, Postmodern. Ex-communist, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2007.

Diana Mărculescu

Mai multe articole de