[Arta] Hysteria (sau textul-paranteză)

De . Categorii: Artă (Diana), Numărul 9-12/2008, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , , ,

[Arta] Hysteria (sau textul-paranteză)

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

În acest număr al Echinoxului, rubricii de artă i s-a făcut poftă de un discurs jucăuş-teoretic. De un discurs care să-şi dea cu părerea, care să emită propriile sale reguli & judecăţi, care are posibilitatea de a critica de pe o poziţie privilegiată, a deţinerii tuturor (ar vrea el să creadă) argumentelor.

De altfel, discursul de faţă este unul cât se poate de cameleonic. Bântuit de o permanentă instabilitate, el are să îşi asume riscul de a ţopăi dintr-un „tablou” în altul, de a se desfăta (din punct de vedere estetic, în mod evident) acolo unde e cazul, de a rămâne cu un gust sălciu şi cu o îmbufnare prelungită acolo unde întâlneşte în drumul său discursuri nebuloase (sperăm totuşi ocazionale) – discursuri în care arta este confundată cu formulările politice, cu impresiile de tot felul şi cu un umor (?) ce pierde din vedere tocmai substanţa dezbaterii.

Mai explicit: discursul de faţă se vrea, chiar dacă numai de departe, un fel de întrupare a Strigătului. Un Strigăt ce încearcă a se sustrage agresiunilor interpretative (acelor interpretări arogante, scornite în zilele ploioase, sau la întâlnirile târzii din faţa unui retroproiector – întâlniri prelungite, în urma cărora nu rămâne decât o cumplită oboseală şi un iz al ilarităţii discursurilor rivalizând) – un Strigăt ce caută, aşadar, nu să deconstruiască cu tot dinadinsul peisajul din jurul său, ci să exteriorizeze, asemănător metodei expresioniste, câteva observaţii personale. Şi asta pentru că obiectul artistic, la fel cu textul literar, este, sub o formă sau alta, supus interpretării. Şi pentru că, aşa cum bine ştim, nu există o interpretare corectă. Ceea ce scapă adesea din vedere, este tocmai faptul că nu orice interpretare poate să se susţină prin argumente viabile, că nu orice interpretare (mai mult sau mai puţin originală) poate să fie acceptată (sau, mai bine zis, acceptabilă). Tendinţa generală rămâne, aşadar, una violent-asertivă, o tendinţă (de cele mai multe ori) voit autistă, ce se încăpăţânează în a atribui simboluri aiuristice, în a creea învelişurile unor înţelesuri total rupte de Text (după cum: „autorul/artistul X a avut o premoniţie extraordinară când a utilizat această « figură » de mare însemnătate în epoca noastră”; „obiectul Y devine un simbol al morţii/iubirii/[un clişeu oarecare], căci, probabil, asta a şi vrut pictorul să spună/ sugereze/transmită.”) Şi lista ar putea continua de-a lungul multor altor pagini umplânduse cu intervenţii ratate unde pictura prezintă o antiteză, unde complementaritatea ajunge o simplă „opoziţie”, singurul ei rol rămânând acela de a produce o „ruptură” de planuri (cu termenii împrumutaţi din exprimarea cuiva „părţii ăsteia i se opune partea cealaltă”) iar continuitatea, completarea reciprocă a unor elemente aparent (şi, prin urmare, doar la un nivel superficial) incompatibile devine, la fel ca mai sus, un mod de reprezentare a elementelor discordante. (And there is a long „Etc.”).

Un semi-argument şi o concluzie deschisă : Deconstrucţia afirma, foarte sigură de sine, că nu există decât interpretări greşite. Interpretarea, neputându-se desprinde de „elementul de agresiune” exercitat asupra textului riscă, după aceşti termeni, un pas ce are să îşi rateze în mod constant ancorarea, ce nu va face decât să infesteze obiectul artistic cu o formă dureroasă de irealitate.

Şi totuşi, într-o uşoară contradicţie cu aceste idei, continui să cred că interpretarea (mai mult sau mai puţin corectă) rămâne necesară. Necesară atât ca lectură (iar aici, până şi deconstrucţia ar schiţa un zâmbet de pe piedestalul ei, căci şi ea, la urma urmei, nu e decât un alt fel de lectură) – iar textul/tabloul se cere în continuare citit – cât şi ca valorificare a semnificaţiilor posibile. Nu trebuie să se producă o renunţare la nivel imaginativ, ci o modificare esenţială la nivelul acelei superficialităţi receptive ce are loc la primul contact cu Textul. A interpreta va trebui încet încet să se distanţeze de acele tendinţe asertive pe care le menţionam şi unde orice punct/linie/formă ascunde cu necesitate o simbolistică aparte. A interpreta va trebui să se constituie departe de simplul impresionism care înarmat cu câteva concepte fenomenologice prost plasate crede că oricine va putea să interpreteze orice în lipsa oricărui fundament. Şi, ca un rezumat al acestor rânduri, a interpreta va trebui să fugă cât mai departe cu putinţă de vederile deformate ; de toate acele vederi ce pretind în mod constant că observă elementul absent de pretutindeni, acel detaliu care (în fapt) nu există, dar care, pare-se, se construieşte permanent sub ochii „ingenioşi”.

P.S. Nu zic, puteţi fi de acord sau puteţi nega pledoaria neîncheiată a acestui text. Puteţi, în cel mai fericit caz, să o continuaţi. Puteţi constitui interpretări ţinând cont de existenţa unei oarecare relaţii între un subiect şi un obiect, tot aşa de bine cum vă puteţi aroga drepturi depline în a ciopârţi identitatea textuală. Puteţi vedea stafii acolo unde nu sunt, puteţi considera papucul de casă dintr-un anume tablou ca ascunzând prin chiar reprezentarea lui o întreagă paletă de simboluri. Puteţi vedea în Strigătul lui Munch un simplu exerciţiu plastic cum şi acest text ar putea să vă apară ca un strigăt înăbuşit între câteva pagini de revistă literară. Iar dacă e pe-aşa, fiţi pe pace, nici măcar nu veţi fi singurii.

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de