Avatar prin ochelarii lui Baudrillard

De . Categorii: Cronici, Diverse, Eseuri/Studii, Film, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , ,

Avatar prin ochelarii lui Baudrillard

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

În primul rând, acest text nu e o cronică de film. E ceva mai puţin şi mai mult în acelaşi timp. În al doilea rând, iată textul:

Avatar. Un hiperfilm care ne priveşte – la propriu – pe toţi. Am două întrebări şi mai multe răspunsuri pentru început:

1. De ce să-mi pun în funcţie facultatea imaginativă specific umană când există un James Cameron care să mi-o pună în practică? Mai nou, regizorul nu mai decupează felii de viaţă (ca în Titanic), mulţumindu-se cu prefabricarea lor, cu prepararea lor minuţioasă, hipersofisticată, cu felierea morţii – noastre, care dispărem odată cu pământenii ucişi în războiul cu pandorenii; care nu ne mai întoarcem acasă pentru că nu mai avem unde.

(Paranteză. Megaproducţia din 1997 a fost la rândul ei un hiperfilm, un remake al istoriei prea bun, prea bine făcut. Analizând modul în care cinematografia reface istoria, Baudrillard afirmă: “Istoria care ne «e dată înapoi» astăzi […] nu are o legătură mai mare cu un «real istoric» decât neofigurativul în pictură cu figurarea clasică a realului. Neofigurativul e o invocare a asemănării, dar în acelaşi timp proba flagrantă a dispariţiei obiectelor în chiar reprezentarea lor: hiperreal. Obiectele strălucesc în el într-un soi de hiperasemănare (ca istoria în cinemaul actual), care face ca ele să nu mai semene de fapt cu nimic, decît cu figura vidă a asemănării, cu forma vidă a reprezentării. E o chestiune de viaţă şi de moarte: aceste obiecte nu mai sînt nici vii, nici moarte. De asta sînt atât de exacte, de minuţioase, de încremenite, în starea în care le-ar fi surprins o pierdere brutală a realului.”[1] Adică tocmai senzaţia de după vizionarea Titanicului: o indiferenţă mortală, transmisă concomitent în direcţia “realului”, cu nimic inferior / superior ficţiunii.)

Dar să revenim. Întrebarea nr.

2. De ce să mă chinui să-mi imaginez un spaţiu real, când există tehnologie 3D şi ochelari în serie pentru asta? Cine şi-ar fi putut imagina pe vremea lui Baudrillard o revoluţie tridimensională, comparabilă doar cu trecerea de la filmul mut la cel sonor? Însuşi Cameron mărturiseşte cum a trebuit el să aştepte 4 ani pentru a-şi putea – spun eu – maimuţări visul pe marele ecran. În orice caz, impresia n-a fost una cinematografică, mai degrabă holografică. Dar să ne întoarcem la teribila carte a filosofului francez:

“Halucinaţia e totală şi cu-adevărat fascinantă atunci cînd holograma e proiectată în faţa ecranului, aşa încît nimic nu vă mai separă de ea (asta dacă efectul nu rămâne unul foto – sau cinematografic). Aceasta e şi caracteristica iluziei optice, spre deosebire de pictură: în locul unui cîmp de fugă pentru ochi, vă aflaţi într-o profunzime inversă, care vă transformă pe voi înşivă în puncte de fugă… Trebuie ca relieful să vă sară în ochi, […]. Acestea fiind spuse, rămâne de găsit ce tip de obiecte sau de forme vor fi “hologenice”, căci holograma nu mai are ca destinaţie să producă cinema tridimensional, aşa cum destinaţia cinematografului nu era să înlocuiască teatrul sau a fotografiei să reia conţinuturile picturii.”[2] Dar cine poate stabili o dată pentru totdeauna destinaţia unei arte? Evident, aici Baudrillard s-a înşelat. Oricum, ştiu ce-am simţit: într-adevăr, o dispariţie neliniştitoare a punctului de fugă, sau mai bine zis patinarea lui pe feţele fiecărui spectator, încât nu priveşti, eşti privit, eşti acolo, transplantat într-o lume la fel de reală, după cum personajele sunt aici, într-o lume la fel de ireală. Relieful sărea de-a dreptul în ochi, în plină figură, lăsându-te perplex. Un artificiu tipic decadent(ist), asemănător celor baroce, din pictură mai ales (Velasquez & Co.). Cu alte cuvinte, nu mai există distanţa minimală dintre peliculă şi privitor, ecranul fiind abolit, aşa cum dispare scena în teatrul contemporan[3].

Da, mi-am pus ochelarii şi priveam ecranul ca pe-o eclipsă totală de soare şi tocmai asta vedeam peste tot: eclipsarea distincţiei dintre sala de cinema şi Pandora, planeta-speranţă din suculentul – ce-i drept – imaginar al mult aclamatului regizor. Eclipsa realului. Însă, stupoare, dacă priveam pe sub ochelari nu mă orbea decât un imaginar închis în lumea lui, fără vreo speranţă de realizare. Se subînţelege că nu m-am îndurat să privesc prea mult aşa, ca pe vremea lui Baudrillard…

Acesta putea deja conchide: “Nu mai e cu putinţă să pleci de la real şi să fabrici irealul sau imaginarul pornind de la datele realului”.[4] Trebuie procedat invers. Efectul de real a devenit efect special. Tehnologia 3D presupune coincidenţa virtuală dintre ficţiune şi realitate, conducând în acelaşi timp la derealizarea realităţii, la transformarea ei într-o lume fictivă – sau doar ficţională, distincţiile nu-şi mai au rostul aici. Acum ştiu: imagini spectrale cu volum, acele holograme relaţionate pe care le priveam fascinaţi urgentau o senzaţie complementară: suntem la rândul nostru fantomatici, într-un spaţiu déjà vu, deja mort şi înviat dinainte.

Avatar. Nicio portiţă de scăpare, de comunicare, de cooperare, stai şi priveşti ecranul ca un viţel fără imaginaţie la poarta realităţii. La poarta hiperrealităţii. Nu-i de mirare că s-au sinucis mai multe persoane din cauza filmului.[5] Din cauza primului hiperfilm serios din istoria cinematografiei, mixtură de S.F. şi fantasy, de Matrix şi Stăpânul Inelelor. Dar, la fel ca în nuvelele lui Philip K. Dick, de care aminteşte Baudrillard când analizează science-fictionul, “nu mai e vorba de un univers paralel, de un univers dublu, nici măcar de un univers posibil – nici posibil, nici imposibil, nici real, nici ireal: hiperreal[6]. Filmul pare făcut cu scopul de a solidifica şi reinventa realul, atâta cât e: “realul ca ficţiune”[7]. Deznodământul (înfrângerea oamenilor şi stabilirea protagonistului avataric alături de na’vi) duce la implozia realului. “Dublura” din “realitate” dispare, situaţie specifică simulacrului, spre deosebire de science-fictionul clasic şi de utopie: ”sîntem deja în cealaltă lume, care nu mai e un celălalt al lumii, […], nici măcar nu mai trecem de “cealaltă parte a oglinzii”, asta era încă epoca de aur a transcendenţei”[8].

Şi dacă tot veni vorba, cât am aşteptat-o pe Alice cu ce imensă doză de (pre)fascinaţie la purtător. Ni s-a promis un spectacol şi mai spectaculos, de care numai Tim Burton & Johnny Depp sunt în stare. Simularea unei simulări… Ce-ar fi spus Baudrillard? Însă despre asta, fără dumnealui, în următorul şi fascinantul număr “Echinox”.

Laurenţiu Malomfălean


[1] J. Baudrillard, Simulacre şi simulare, traducere de Sebastian Big, Idea Design & Print (Panopticon), Cluj, 2008, p. 36;

[2] J. Baudrillard, Op. cit., p. 79;

[3] Acele spectacole cu public integrat în scenariu, devenit actor sui generis (ex. Purificare sau Unchiul Vanea, în regia lui Andrei Şerban); spectatorii sunt aşezaţi la rândul lor pe “scenă”, care astfel îşi pierde statutul de. Întrebarea survine ca un vertij: cine e de fapt unicul actor? Nu cumva eu, cel care privesc?!

[4] Op. cit., p. 91;

[5] Efectul Werther a funcţionat întotdeauna la graniţa dintre lumi;

[6] Op. cit., p. 91;

[7] Ibid.;

[8] Ibid.;

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de