Bonsai

De . Categorii: Junkbox (Olga), Numărul 5-8/2008, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , ,

Bonsai

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

Acum câţiva ani, pe diverse canale internautice, circula un manifest împotriva unui ciudat asiatic care insista să extindă arta bonsailor la nivel animalier, înghesuind pui de pisică nou-născuţi în borcane de diverse forme şi dimensiuni. Rezultatele erau, zice-se, spectaculoase, estetic vorbind, dar dezastruoase din punctul de vedere al bunăstării şi normalităţii locomotorii a exponatelor pe care new-yorkezi excentrici le achiziţionau cu nemiluita. Povestea, beneficiind şi-n zilele noastre de un site edificator apropo de întreg procesul de bonsaificare a pisicuţelor cu oase maleabile, a fost în mod constant dezminţită, sfârşind, în cele din urmă, în containerul tentant cu mituri urbane insolite (adică neetichetabile, întrucât au atât potenţial de realităţi alternative, cât şi un fundament absurd suficient de pregnant ca să nu stârnească şi acea admiraţie puţin tabuizată vizavi de produsele bolnave ale minţii umane). Din acelaşi container o extrag şi o scutur de praf eu însămi, ca să urmăresc, de data aceasta, nu trama sau  patternul nostalgiei pentru manipularea imaginilor, obiectelor, fiinţelor care par, pur şi simplu, potrivite ajustărilor dramatice, dus atât de departe încât ar putea implica achiziţionarea unor animale de companie dependente de forma pe care tu însăţi ai ales-o. Extrapolând, oare fantezia asta, turnată în forme mai benigne şi mai ortodoxe, nu este aceeaşi, sau nu are aceeaşi rădăcină, aceeaşi sorginte cu cea care dă naştere tendinţei racordării la beneficiile imediateţii furnizate de învăţarea scrisului, cititului, îmbrăcatului, autointerpretărilor după reţetă? Şi oare, intrând pe un palier şi mai îngust, şi cu atât mai provocator,  scrierea creativă, practicată azi la diverse niveluri, vine din creativitatea ta, sau din creativitatea altcuiva, care a fabricat borcanul atât de interesant în care fi-va conservată, pentru o bună bucată de vreme, tendinţa naturală de a evolua în conformitate cu legile utilităţii şi ale supravieţuirii, a altcuiva neştiut, şi de aceea incitant de pus în postura unei cvasi instanţe supreme căreia, exagerând, desigur, îi datorezi supunere? Nu este această autocenzură liber consimţită de dragul artei care nu este şi care trebuie inventată în orice adn receptiv, un fel de-a ne băga singuri în borcănele care să ne strivească oasele şi să ne ucidă instinctele de prădătoare? Cred că, de fapt, tentaţia miniaturizării are la origine teama de normalizare a relaţiei dintre ceea ce suntem şi ceea ce vrem să fim. Aşa că preferăm calea de mijloc a masacrării propriilor premise evolutive în favoarea unora artificiale şi peste măsură de eficiente în ochii celorlalţi. Iar acest gând secret şi atât de empiric (deci, probabil, neserios) identificabil este unul ditre miturile noastre comune, unul dintre cele care ne formatează personalităţile şi le promit o viaţă nouă, hiper sau mono- specializată.

Olga Ştefan

Olga Ştefan

Mai multe articole de