Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa! (@ Matei Florian)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , ,

Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa! (@ Matei Florian)

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Şi Hams Şi Regretel nu este o carte cu pitici, nici un basm pentru adulţi, nici o carte fantasy şi nu este nici un text amuzant, relaxant în care cititorul să cadă în frenezia magică a copilăriei. Aşteptat de către cei care au îndrăgit personajele lui Matei cel mic, din Băiuţeii, lectura e înşelătoare, devine confuză şi alături de delirul protagonistului creşte în intensitate discursul încărcat de multe jocuri de cuvinte, calambururi, intertextualităţi ludice, expresii copilăreşti, cuvinte cheie care acţionează pe post de refren (desigur, e sigur), schimbări de registre stilistice, pasaje lirice, fragmente din rugăciuni, totul fiind minimalizat, demitizat, topit într-o licoare bizară cu efecte halucinante. Textul devine un labirint neîntrerupt de posibile interpretări (atât pentru critica literară, cât şi pentru cititorul obişnuit), căruia i se pot pune multiple etichete, cum s-a şi întâmplat chiar de la apariţia acestuia, de la care se sustrage pe rând, fără nicio urmă de regresie. Romanul nu eşuează prin aceste alunecări neîntrerupte şi nu se află nicidecum în situaţia de a nu face faţă unei posibile clasificări, ci chiar din contră, mizând atât pe o diversitate stilistică, cât şi una de gen, îşi multiplică sensurile într-un continuu delir interpretativ. Astfel încât o etichetă precum fanatasy clinic (dată de Marius Chivu în cronica sa din Dilema Veche, Nr. 304 / 10-17 decembrie 2009), poate fi în acelaşi timp întru totul susţinută, cât şi teribil de eronată, forţând textul pe o pistă limitativ defectuoasă.

„Mai întîi, aburul a început să foşnească, să miaune discret şi să strănute şi, pînă să mă dumiresc ce naiba se întîmpla, din vălătucii ăia zbanghii s-au desprins trei ghemotoace rotunde şi colorate ” (p.21, Ed. Polirom, Colecţia Ego-proză,  Bucureşti, 2009). Aceste ghemotoace rotunde şi colorate, creaturi parcă născute din ceaţă, aceşti aşa-numiţi pitici, se introduc în universul romanesc aproape pe nesimţite, defocalizând textul de pe protagonist, care rămâne pretinsul punct gravitaţional, însă lipsit de calităţile sale magnetice. Atracţia exercitată de această lume „secundară” se realizează printr-o ancorare perfectă a fantasticului într-o lume posibilă,  astfel că PRAF este de fapt o prescurtare pentru ordinul întâi al Piticilor Răzvrătiţi din Apartamentele cu Ferestre, iar în cazul în care cineva mai are dubii în ceea ce priveşte perechile de ciorapi care ajung să fie descompletate sau a obiectelor pierdute şi regăsite în locuri dubioase, vina o poartă aceşti pitici revoltaţi împotriva picioarelor pare (adică împotriva omului). Această lume nu funcţionează într-un univers paralel cu cel al protagonistului, deşi se susţine singură, ea apare fie ca o halucinaţie, fie ca un spaţiu compensatoriu însă niciodată rupt de real, undeva la limita dintre fabulaţie şi fantastic, aruncând textul mai degrabă în sfera suprarealului decât a supranaturalului, fapt care, probabil, l-a determinat pe Paul Cernat să îl plaseze pe Matei Florian în proximitatea lui Boris Vian. „Iar îmi spui că aiurez. Parcă te aud: «Cum poate să fie un om, la un moment dat, pitic?» Crezi ce vrei, eu îţi spun ce ştiu.” (p.79)

De la discursul amuzant al piticului Usi şi de la diversele jocuri de cuvinte la apariţii neaşteptate ale unor creaturi parcă scoase dintr-o carte cu basme a lui Matei cel mic, registrul ludic acţionează ca o mască pentru drama psihologică trăită de protagonist, însă aceasta răzbate în diferite fragmente, unde naraţiunea torsionată devine când macabră, când patetică. La acestea se mai adaugă rupturile bruşte de ritm, jocul crescendo-descrescendo al tensiunii şi contrapunctul celor două capitole în care, pe rând, Usi şi apoi Altfred preiau rolul naratorului. Mecanismul perpetuu de sucombare a fiecărui registru prin contraponderea opozantului său, transformă evoluţia regresivă a dramei psihologice, cu tentele sale vădit patologice, într-un demers imprevizibil, iar prăbuşirea finală, deşi presimţită, nu se coagulează într-o formă certă, romanul fiind astfel suprinzător de la cap la coadă. Delirul psihologic al protagonistului este transpus la nivelul scriiturii, rezultând un delir discursiv. Jocurile de cuvinte, asupra cărora am insistat de mai multe ori în această cronică, devin corespondentul în lumea romanescă a jocurilor de imagini, o expresie vie a unei realităţi de tip trickster, iritante, înnebunitoare, generând la fel de multe feste precum limbajul care este capabil să se reformuleze constant din expresii clişeice, populare sau copilăreşti. În cadrul romanului cuvântul şi realitatea nu se află într-un raport ambivalent ci, mai degrabă, unul cauzal. Astfel limbajul nu este doar o formă prin care individul se poate exprima, ci apare ca o forţă creatoare de imagini, întâmplări, într-un cuvînt, creatoare de realităţi. „Erai atît de serioasă şi de sigură, că, pentru o clipă am simţit că nu s-a inventat pe lume vreo poveste mai adevărată ca asta. […] pentru că ar trebui să ştii că la unele cuvinte nu poţi renunţa pur şi simplu şi ce a fost odată hîrciog, hîrciog rămîne.” (p.42) Cuvântul „poveste” propune un joc semantic în care accentul nu este pus pe funcţia sa în cadrul literaturii, ci este folosit cu sensul larg de istorie, fiind încărcat şi de o forţă estetizatoare, făcând referire la posibilitatea de a transforma realitatea într-o imagine „ca de poveste”. Această teză este susţinută chiar de opţiunea autorului de a folosi ca soluţie narativă fantasticul. „[…] şi am înţeles că, pînă la urmă, asta nu e totul, că lumea nu a fost făcută aşa şi că trebuie să mai existe şi altceva în afară de asta, că undeva trebuie să fie şi alte poveşti.” (p.191)

Şi Hams Şi Regretel este un roman scris într-o formă pretins epistolară (fiecare capitol se constituie ca o scrisoare adresată unei iubite absente), în care formula Bună dimineaţa (formulă prin care se deschide fiecare din aceste „epistole”) funcţionează pe mai multe paliere: ca formă de adresare, ca formulă magică de introducere în universul fantastic, dar şi ca formă de susţinere a dramei psihologice, protagonistul fiind blocat într-o zonă crepusculară, din care abia la sfârşitul romanului reuşeşte să iasă, să prindă dimineaţa. „[…] şi s-a făcut dimineaţă, bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa, god morgen, iar razele soarelui au început să treacă prin lucruri ca printr-o apă străvezie şi albastră, şi au trecut prin mine şi mi-au luminat ceaţa.” (p.256) Romanul, fie că este citit în grila unui roman fantasy, de dragoste sau ca roman al unei demenţe, este extrem de ofertant, iar zona crepusculară în care se află până în final cititorul, îl face pe acesta să rostească împreună cu toate personajele, chiar şi după ce s-a consumat actul lecturii, refrenul: bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa!

Ancuţa Bodnărescu

Ancuța Bodnărescu

Mai multe articole de