Cei trei bloggeri au fost doi… (Ţupa/ Cristea-Enache/ Teodorovici)

De . Categorii: Dosar Bloguri, Dosare, anchete, Numărul 5-8/2008, Numere revistă

Etichete: , , , ,

Cei trei bloggeri au fost doi… (Ţupa/ Cristea-Enache/ Teodorovici)

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

“la sfârsitul lui 2005, în lume existau 50 de milioane de bloguri,

majoritatea fără cititori.”

(Rodica Zafiu, în “Evenimentul zilei”)

S-ar părea că diferenţele cronice dintre poet, prozator şi critic devin acute când îţi parvin bloguit. În orice caz, lectura textelor postate de Răzvan Ţupa, Lucian Dan Teodorovici, respectiv Daniel Cristea Enache pe blogurile personale permite clasificarea lor în hachiţe poetice, naivităţi prozaice şi decrete critice. Totodată, cum se va vedea din ordinea “recenziilor”, frazele celor trei conţin adesea consideraţii metablogice.

Despre Răzvan Ţupa (corpuriromanesti.blogspot.com) s-ar putea spune că e un blogger cât de cât constant, însă foarte heteroclit, împrăştiat. Poetul atacă subiecte la dezordinea zilei (cum ar fi scandalul iscat de postul Antena 3 în legătură cu expoziţiile sprijinite de ICR), filmuleţele de pe Youtube apar şi reapar printre poeme sau ştiri din şi pentru Republica poetică, dar aici nu se poate să nu stai locului când auzi ce-ţi spun ochii: Republica poetică! Soi – sau rasă – de utopie legalizată prin voinţa poetului. Ţupa pe ea că prea ferchezuieşte ridicolul. Iată un articol din legea-i de constituire: “Forma de organizare a casei de poezie este republica poetica. Republica poetica este expresia unei comuniuni intre creatorii si publicul domeniului poetic indiferent de forma de expresie in care acest domeniu functioneaza. Fie ca este vorba despre poezie accentuat experimantala si specializata ori despre o zona specifica poetului amator ori cititorului ocazional de poezie acestea au in comun un anumit grad de adeziune la poezie ca instrument al expresiei. Pornind de la aceasta adeziune Republica poetica isi recunoaste cetatenii indiferent de limba, nationalitate, sex ori optiuni politice. Republica poetica este un spatiu interior al libertatii absolute acordand consideratie celui care exprima pareri diferite de tine.” Dar postarea din 19 august 2008 necesită lectură integrală. Postulatul fundamental, care nu face rabat s-ar părea nicio zi din teoreticianul nostru, susţine sus şi tare că poezia e staahre, ba chiar că “starea care face posibile poemele homerice este aceeasi cu starea care îl atestează pe Byron ori pe Li Tai Po” (19 iulie 2008). Curat politically corect! Apoi, amorul propriu nu-l părăseşte nici el pe poetul aflat în cumpănă: “Gata, s-a terminat cu asteptarea: de ce sa apari in tiraje mici, sa te vaiti ca jurnalisti ca mine (limitati si intr-o ureche si complet analfabeti si urati si prosti si limitati -asta am mai zis-) nu te inteleg. Am gasit solutia:” (vezi postarea din 24 iulie 2008).

Despre Daniel Cristea-Enache (www.supliment.polirom.ro/dce) s-ar putea crede la o primă – şi la o a doua şi la o a noua – vedere că-şi bate joc de ideea de blog. Argumentul: deşi criticul scrie din start aş spune de-un blog axat exclusiv pe cronică literară, dacă nu te saturi din timp de nesfârşitele rânduri îngrămădite după metoda copy-paste-articole din România literară, Bucureştiul cultural, Idei în dialog etc., să răsuflăm, dacă nu te saturi deci, vei da şi de altele, mai rarefiate. Astfel, Cristea-Enache îşi sistematizează cronicile (de la Mircea Cărtărescu la Dan Sociu), relevanţa lor mergând în elipsă de la degetul pus pe kitsch-ul Orbitor-ului până la zona meta: cum să scrii cronică literară-n_armată. Dar criticul nu se poate abţine de la rest. Adică, deşi postează rar, şi când o face nu lasă deoparte sua culpa – “N-am mai postat aici de anul trecut, din noiembrie! Rusinica, de trei ori rusinica, halal blogger…” – Daniel Cristea-Enache zice (cu sensul de nu scrie) despre Potul Naţional Eminescu, despre hobbitul Emil Brumaru şi, bineînţeles, transcrie cuvintele scrise de Octavian Paler în spital; să nu lăsăm deoparte pozele, invisible to everyone. Cu convingerea că numărul blogurilor vizitate de critic e net superior celui al vizitatorilor propriului blog, reproduc un singur pasaj superior în lungime: “Multi dintre bloggeri, apostolii noii ere informatice, isi arata frecvent dispretul pentru suportul traditional, de hirtie, pentru cei care citesc reviste culturale ori scriu in ele, pentru cei care scot carti… Si totusi, cam aceiasi oameni, de fiecare data cind numele lor apare mentionat in vreo revista, o ancheta, ceva, se arata brusc foarte incintati si instiinteaza intreaga blogosfera” (undeva-ntre două cronici).

Despre blo/eggereala lui Lucian Dan Teodorovici (www.supliment.polirom.ro/teo) s-ar putea scrie cu necaz ori cu răutate. Spre deosebire de primii doi bloggeri, mai mult sau mai puţin constanţi, însă la fel de încăpăţânaţi în a-şi respecta condiţia de, prozatorul ieşean pune punct “însemnărilor” după numai şase luni. Din penurie şi criză de răgaz, de timp acordat altor chestiuni, mult mai arzătoare, cum ar fi scrierea unui roman. Apoi, s-ar părea că pentru Teodorovici blogul înlocuise jurnalul, care-i devenise public, adică străin; oricum, postatul regulat s-ar fi transformat într-o pacoste, ca şi notaţia zilnică din jurnal. Dar să pescuiesc – sau spicuiesc – alte mostre. De la pasiunea pentru Dinamo şi rezumatul călătoriilor de serviciu, Lucian Dan Teodorovici trece la relatarea plină de haz necăjit a unor anecdote fie domestice, fie cotidiene. Saltul de la “mîtza dusă cu pluta” la cele mai jenante mărturisiri se face firesc: “La inceput din nevoia de bani, dublata apoi de-o pasiune ce m-a cuprins treptat, am inceput sa scriu scenarii” (nu mai notez elementele de identificare pentru că blogul merită citit coadă-cap – cum am făcut eu). Scuzele nu lipsesc, însă reţin prin alibi: “n-am mai scris pentru ca, in ultima vreme, nu mi s-a mai intimplat nimic. Sint unii oameni carora li se intimpla lucruri si cind dorm. Eu am fost tare prins cu o redactare si n-am mai auzit, n-am mai stiut, n-am mai vazut nimic altceva decit ecranul monitorului. Dar voiam sa va dau totusi un semn ca traiesc. Chiar daca atit de plictisitor deocamdata.” La fel ca textele de ficţiune, cele postate pe blog îşi joacă naivitatea la modul grotesc, însă fondul rămâne patetic: “Am niste zile urite. Habar n-am de ce mai scriu asta aici. Trebuia sa-mi inghit zilele urite in tacere. Dar mi-a venit sa va spun. Mai ales ca moartea asta, asa, exact la vremea trecerii in noul an, in somn, m-a facut iarasi sa pricep, acut, ca n-avem nimic. Noi, oamenii, in general. Stiu, e patetic, dar e adevarat: n-avem nimic, absolut nimic. Pentru ca nu controlam in nici un fel secunda urmatoare. Avem doar iluzia c-o controlam.” Un egoist emotiv aşadar, care nu rezistă tentaţiei de-a-şi etala succesele scenariilor şi suita de păţanii personale, chiar ultra-.Voi pune punctul cuvenit: ”E periculos gindul asta, cind se acutizeaza: ai tentatia, daca depresia e suficient de puternica, sa te asezi intr-un colt si sa-i zici sa vina odata. S-o astepti acolo. Sa stai asa si sa-i arati ca nu mai rezisti sa te frece atita la cap. Sa vina si sa termine. Nu sa te puna sa-ti faci iluzii, vise, neputind controla nimic in fapt. Sa vina si gata. Despre moarte vorbesc, bineinteles.”

Destul! Însuşindu-mi postura de blogger terminat, voi mântui cu bolgiile blogosferei. Pe veci.

Laurenţiu Malomfălean

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de