Cine eşti tu, Patos?

De . Categorii: Melancolii Sonore (Laur), Numărul 1-4/2009, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , , ,

Cine eşti tu, Patos?

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Ca de fiecare dată, m-am aşezat în stânga, sus, cât mai departe. Foarte puţini ştiau că ne vom umple craniile cu ţipete şi chiote de sinucigaşi. De-ar fi ştiut, ar fi rămas acasă, comod, s-ar fi privit în cafeaua densă şi neagră, s-ar fi recunoscut, ar fi rămas calmi, siguri, plini de sens. Dar sala n-a fost goală, ci plină de sens, de ropote. După concertul pentru pian de Schumann, a venit ultimativă Patetica lui Ceaikovski. Despre Robert altă dată, despre Piotr chiar acum.

Prolegomen. De regulă, patetismul tinde să fie condamnat, fără nicio rezervă. Dar aşa cum există tragism ilar sau ludic anost, există şi patetism autentic. Şi mulţi care să-mi sară-n cap, arşi în ipocrizia lor intimă de ce-am putut să-ndrug. E la liber, dacă (tot) sunteţi acolo… Vă voi trece cu vederea ca pe nişte sperietori.

Înainte, Patos era fiul bolnav al sufletului. Astăzi, nu ţi se mai permite să fii pathetic, în ciuda faptului că tu susţii jos şi tare varianta hipercoagulată: tragicul. În Amanţii muzicii, ecranizare după viaţa ta datorată lui Ken Russell, Patetica trebuia să fie Tragica, dar fratele tău, care mereu ştie mai bine, convine că nu s-ar potrivi. Şi tu, sfârşitul meu Piotr, te supui. Doar c-ai omis ceva să spui: nu poţi fi tragic decât pentru tine, patetic eşti pentru restul neglijabil, pentru cei care se-ntreabă la ce fel de meloman te-ai gândit când ai avut ideea tâmpă să compui. “La nimeni şi la nimic, secătură, nu compun, sunt compus.”

Empatia funcţionează letal în muzică, de la scherzo-ul simpatiei până la furtunosul antipatiei. Cu tine, pateticul meu Piotr, consecinţele sunt ultime: modul în care scursorile rănilor sunt expuse – ca nişte biopsii sonore – hipnotizează şi măresc lobul urechii până la dorinţa vangoghiană de-a mi-l tăia. Concentratul de patos e atât de pur, încât a-l considera patologic are defel importanţă. Câtă patimă, şi mai multă muzică. La fel ca-n Fatum, la fel ca-ntr-a IV-a, la fel ca în dispera(n)tul şi la rându-i fatalul Manfred. Însă, Piotr, nu destinul învinge, nu destinul e mai puternic, însăşi viaţa ne scapă printre degetele sale după ce ne-a stors cu totul, satisfăcută, leneşă, dar plină de forţă. Tu n-ai fost învins de victima lui Ludwig. Ai fost linşat altfel, şi totuşi la fel, mereu la fel.

Înainte, Patos era fiul bolnav al sufletului. Apoi, după decenii de jubilaţie, chinuit, obosit, ars, ţi-ai compus testamentul cu sânge putrid, ai rescris totul. Cele patru părţi ale simfoniei tale, considerată de sperietori o reuşită dar abjectă lamentaţie de homosexual proustian, au efectul unei ghilotine; mai lichidă sau mai nonşalantă, pe măsură ce moartea pătrunde baza sunetelor, dilatând pauzele până la geamăt. Ultimul acord e totodată cea din urmă pulsaţie, suflul tău final. Încât, îngaimă psyché al meu, după sfârşitul compozitorului prăbuşit undeva printre note, palmele nu ţi se puteau plesni, nu se puteau dezlipi de reazemul zgâriat al fotoliului, nu cutezau să vitupereze vidul; fiecare contact între tine şi tine v-ar fi provocat amândurora insuportabile dureri. În schimb, momentul de reculegere s-a tumefiat până la capătul nopţii. Cicatricile sunt acolo.

Când Alban Berg eticheta Tragica lui Gustav drept “unica a şasea în-afara Pastoralei” beethoveniene, comitea poate cea mai crasă nedreptate din istoria muzicii. Dar în fond, istoria nu e decât înşiruirea nedreptăţilor prin care se face prea multă dreptate altcuiva; cum i s-a făcut şi lui Mahler. Aşa că nu contează ce-a spus cutare munte. Doar Nina Berberova, când se pregătea să-ţi încheie biografia, te-a înţeles: ”… el [adică tu; n. m.] ştia că simfonia aceasta era cel mai bun lucru pe care-l scrisese. Nu pentru că era ultima lui lucrare, nu pentru că de-a lungul unor ani lungi voise să răspundă – pentru sine – unor întrebări dureroase la care răspunsese în sfârşit, nu pentru că această simfonie cuprindea toată durerea, tot delirul care era în el, pentru că acum era golit, ca şi cum i s-ar fi smuls sufletul, ci pentru că această muzică era – mai mult ca niciodată – el însuşi, carne din carnea sa, sânge din sângele său. Erau bătăile inimii lui, suspinele lui. Această muzică era o realitate, iar el, pe lângă ea, nu era decât o iluzie.”
Deja…

Patos era fiul. Moartea era tatăl. Învinsul meu Piotr din seri de vineri ploioase, îmi voi înfunda căştile în creier până când îţi voi şti pe de rost agonia. Să ştiu la ce să m-aştept.

Laurenţiu Melanco

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de