Cosmin Perţa, Întâmplări la marginea lumii

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: ,

Cosmin Perţa, Întâmplări la marginea lumii

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

Volumul de proză al lui Cosmin Perţa, care se doreşte a fi roman, pov­este, „basm, poem, manifest, toate deodată!”, încearcă totul şi în defini­tiv nu reuşeşte nimic, spune totul şi nimic în acelaşi timp. La o primă lectură a volumului – în special a coperţii finale – cititorul va sesiza că ceea ce citeşte nu este sui generis nici „o poveste care te ţine cu sufletul la gură de la început până la sfârşit”şi nici o carte care surprinde „atât de bine viaţa fiinţelor fantastice”. Cu alte cuvinte, cartea produce mai întâi o senzaţie de basm luând în considerare numărul mic de personaje în majoritate fantastice ce trec prin anumite încercări (Securea Piticului, Gheara Vrăjitoarei, respectiv Spinul Dragonului), prezenţa spaţiului şi a timpului fantastic, lungimea relativ scurtă a textului (volumul însumează aproximativ 160 de pagini în care intră spaţiile pustii dintre capitole şi 6 ilustraţii) etc. Senzaţia de basm se transformă apoi treptat într-un dublu manifest literar, apoi într-o senzaţie nesusţinută de roman hibrid care „nu-şi mai amintea de unde a pornit, unde este şi dacă trebuie să facă ceva”, toate aceste senzaţii culminând într-un final ambiguu.

Structural, volumul este împărţit în două părţi – Cartea întâi respectiv Cartea a doua – amândouă avându-l ca liant de legătură pe Axinte, per­sonaj care mai întâi apare ca nebun datorită faptului că se născuse „cu o zi înainte de luna plină” urmând ca la sfârşitul primei părţi şi apoi în cea de-a doua parte să descoperim un cu totul alt personaj – dar care totuşi păstrează unele calităţi supranaturale ale vrăjitorului din primele capitole – un scriitor, evreul Axinte Papadopulos Abramovici. Jocul produs prin trece­rea bruscă între cele două personaje nu face decât să inducă o ruptură în construcţia personajului principal. În consecinţă, între cele două părţi ale volumului se produce o dislocaţie mult prea mare care secţionează pânza epică, secţionare ce denotă personaje slab creionate şi o finalitate inaccesibilă atât cititorului cât şi naratorului. Episoadele surprinse se derulează rapid naratorul sărind de la un moment la altul.

Ilustraţiile cuprinse în volum aproape că nu au nici o legătură cu textul în sine în afară de o vagă trimitere la personaje şi la situaţiile în care se află acestea. De pildă, în episoadele IV (în care Rur Khan îşi aminteşte ceva despre moarte) şi V (în are Zosima le bagă spiritul creştinesc drept în oase) din Cartea a doua se face referire la un urcuş pe munte spre chilia lui Zosima, iar în imediata apropiere a celor două episoade este introdusă o imagine care înfăţişează un copac imens în vârful căruia se află chipul dalb al lui Zosima (?). Cele două personaje, Rur Khan (?) respectiv Axinte Papadopulos (?), nu escaladează un munte după cum e precizat în text ci urcă defapt nişte scări ce duc spre vârful copacului. În aceeaşi imagine apare şi un măgar pe care cititorul îl întâlneşte puţin mai devreme în text şi despre care nu se spune că i-ar fi însoţit pe cei doi în aventurile lor.

Lumea înfăţişată este inconsistentă, rapiditatea derulării imaginilor descriptive face din spaţiul întruchipat în cuvinte să se reducă dureros într-un tablou absurd nedelimitat care se dezintegrează pe măsură ce înaintăm în lectură. Fraza scurtă produce o secţionare anevoioasă ce împiedică imaginile – de altfel interesant realizate stilis­tic – să se desfăşoare în toată splendoarea lor. Spaţiul şi timpul cuprinse nu încap în propoziţie, proces ce are ca efect ruperea acestora în bucăţi minimale disparate. În consecinţă, se produce o ruptură la nivelul ideii. Acelaşi efect îl are şi perspectiva auctorială de dublu personaj principal: povestea începe cu Fatima, urmând ca mai târziu să dispară dând impresia unui instrument literar folosit pentru a-l introduce pe Axinte Abramovici Papadopulos.

Interesante din punct de vedere ideatic sunt cele două manifeste ale „noii literaturi” inserate în text. Cele două manifeste înfăţişează – întocmai prin opoziţia aceasta de „manifestul dur şi sentimental” respectiv „al doilea manifest dur şi sentimental” – înseşi o dialectică a gândirii literare în general. Primul manifest, ilustrează esenţa literaturii vechi şi moderne (incluzând aici în special clasicismul şi romantismul), idee conform căreia „ingineria marilor structuri nu este făcută după ureche”, ci ea trebuie indusă de scriitor/creator printr-o stare euforică şi o conştientizare a unui destin ratat într-o istorie în care fiinţa umană e pur şi simplu înfundată, fără scăpare. Avertis­mentul din final – care în fapt înfăţişează izvoarele de inspiraţie ale literaturii vechi, anume: spaţiul rustic, iubirea care nu ar trebui să ţină cont de apartenenţă, naţionalitate, respingerea elementului material în prezenţa iubirii etc. – este definitoriu în acest sens prin sarcasmul uşor pe care acesta îl înfăţişează: „tânăr poet vrăjitor, caut femeie fără apartenenţă de clan, capabilă să iubească necondiţionat, trebuie să fie umană şi să accepte o vodcă pe seară. Nu ofer nimic, decât toată dragostea mea, şi, dacă e cazul, compasiune, casă la ţară.” Cel de-al doilea manifest, care se opune ideatic primului înfăţişează principiul de bază al scriiturii contemporane: „trebuie să fii tare, trebuie să ai verb, versurile tale trebuie să fie memorabile, trebuie să ai verb. A mânca, a pierde, a uita, a urî, a râde, a arunca, a distruge, cam astea sunt verbele noastre.” Cu alte cuvinte, ceea ce spunea şi Ricadou într-unul dintre studiile sale, nu contează atât de mult ceea ce scrii, ci contează mult mai mult cum anume scrii. Avertismentul din final e la fel de esenţializat: „tânăr poet vrăjitor, cumpăr mandoline stricate, bricege şi untură de porc.”

Concluzionând, volumul de proză al lui Cosmin Perţa încearcă un dodecafonism aflat într-o stare embrionară, nedezvoltat încă pe deplin dar care transpare încet cu timiditate şi prins în mrejele unei literaturi care, deşi atât de dorită, se lasă deocamdată inimitabilă.

Robert Moscaliuc

Robert Moscaliuc

Mai multe articole de