Cristi Nemescu – (Despre) nesfârşit.

De . Categorii: Dosare, anchete, Noua cinematografie, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , , , , ,

Cristi Nemescu – (Despre) nesfârşit.

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

La început a fost… dragoste la prima vizionare. Apoi reîntâlnirea a fost destul de ciudată, era şi nu (mai) era el. Iar la a treia întâlnire, ştiindu-i deja ciudăţeniile, sensibilităţile şi capriciile, a fost reîndrăgostire. De ce în ordinea asta, şi nu cronologic? De ce am început cu mijlocul unei relaţii, am continuat cu sfârşitul (sau mai exact, nesfârşitul) ei, iar la urmă de tot am ajuns şi la începuturi? În orice caz, în coincidenţe nu cred. Aşa trebuia să fie.

Şi cum să scrii sau, mai degrabă, cum să scriu eu despre o relaţie atunci când magicianul din spatele cortinei, mă scuzaţi, a camerei de filmat, dispare? Cât de obiectiv mai poţi fi? Revezi tot. Încerci să-l înţelegi imaginându-ţi că abia acum v-aţi întâlnit – în lipsa lui, ca şi cum lipsa, sau urma, ar fi fost acolo dintotdeauna. Este un mod limitant, defectuos? Poate. Dar aşa sunt şi întâlnirile mele cu filmele în general – imperfecte. Ne întâlnim, mă schimbă, sigur avem neînţelegeri… iar cât despre o eventuală revedere, sunt multe lucruri de luat în calcul, de re-văzut.

La Nemescu a fost electricitatea, sau poate nasurile sângerânde, sau contrastele, sau modul în care atinge cu vârful degetelor şi urmăreşte atent rănile sau schimbările de stare ale pacienţilor săi. Da, insist. Toţi sunt pacienţi. Altfel, arătaţi-mi-l, vă rog, pe acela care nu a fost internat, pe care nu-l doare nimic. Şi atunci, care este spitalul, locul aseptic de tratament, dacă de vindecare este prea mult spus? Păi, nu e. Dimpotrivă. E cel mai septic loc. România de după revoluţie. Îmi vine să spun: în sfârşit, la nesfârşit. Nu de alta, dar parcă obsesiile şi fascinaţiile lui “înainte” au de gând să ne bântuie cel puţin încă câteva zeci de ani, iar tentativele de a spune şi poveşti mai recente par a fi îmbrâncite deoparte de istoriile sortate pe rafturile arhivelor.

O parte a publicului a descris filmele lui Nemescu drept ‘mizerabiliste’, spunând că se insistă asupra prezentării aspectelor groteşti, triste sau penibile ale societăţii româneşti. Desigur avem şi multe părţi bune şi lucruri frumoase de arătat, de ce să le accentuăm pe cele dintâi menţionate, aducând confirmarea imaginii şi aşa destul de proaste pe care o avem “în ochii lumii”? Putem alege subiecte frumoase pentru că, nu-i aşa, decât să vorbim de rău mai bine să nu vorbim deloc. Dar cine vorbeşte de rău? Din punctul meu de vedere Cristian Nemescu este unul dintre regizorii care vorbeşte cel mai de bine despre noi. Arătaţi-mi vreun alt regizor român care să insiste atât de mult pe rezolvarea conflictelor şi la care înlănţuirea întâmplărilor triste sau dureros de reale, să sfârşească de fiecare dată în depăşirea acestora; sau un regizor care stăruie atât de mult asupra poveştilor sincere şi tăcute de dragoste. Sau vreo persoană pentru care electricitatea să însemne întâlnire şi sentiment, mai mult decât serviciul care-ţi trimite facturi lunare. Dacă încerc să aleg un element – acel element – care m-a îndrăgostit de Nemescu, atunci va trebui să marginalizez imaginea şi povestea (care, de altfel, mi se par un plus incontestabil) şi să aleg afecţiunea lui pentru personajele sale şi obstinaţia cu care găseşte fiecăruia o portiţă de evadare din lumea coruptă şi mizerabilă care ameninţă a-i asfixia – o scăpare de la determinism. Nemescu crede în om, iar tehnica lui de a filma cât mai mult pentru a opri la montaj doar esenţialul subliniază atenţia sa pentru detaliul de poveste, poate chiar în detrimentul poveştii înseşi uneori. Cu siguranţă ultimul lui film, California Dreamin’ (Nesfârşit) ar fi arătat cu totul altfel ieşit de sub mâinile şi ochii lui. Dar voi reveni puţin mai târziu la acest film şi la cât de sintetizat ar fi putut fi.

Dacă scurt-metrajul din 2001, Mihai şi Cristina mai şchiopătează pe ici-colo, de exemplu un supra-dozaj la coloana sonoră (melodii alese bine, dar în exces, efectul fiind de concentrare asupra muzicii şi versurilor în defavoarea imaginilor), abundenţa gesturilor şi potrivirilor – reuşind totuşi transformarea visului de dragoste în realitate (diferită, dar cu siguranţă mai adaptată cotidianului), filmuleţul prefigurează totuşi câteva dintre punctele de interes pe care Nemescu va continua să le abordeze ulterior: inocenţa sentimentelor – strecurate prin sita coincidenţelor şi impactului exteriorului asupra personajelor – şi metamorfoza acestora, înlănţuirea evenimentelor în mod surprinzător, dar nu incredibil, micuţele poveşti de efect despre redefinirea relaţiilor, utilizarea potenţialului camerei de filmat în funcţie de subiectul ales (în cazul de faţă filmările sunt alb-negru, aspect cumulat cu preferinţa regizorului pentru cadrele luate de sus) etc. “Mihai şi Cristina” arată ca exersarea unei semnături, pe alocuri trădându-i nesiguranţa şi ezitările, dar conţinând liniile definitorii ale modelului pe care Nemescu învaţă să-l cizeleze.

Următoarea peliculă regizată este cea din 2003, Poveste de la scara C – primul său film care obţine recunoaştere internaţională, câştigând premii la Angers, Berlin şi în Slovacia pentru regie şi la categoria scurt-metraj. Povestea se concentrează în jurul unei familii obişnuite şi face referire la lipsa de comunicare şi la secretele personajelor, probleme acutizate de o epocă tehnologizată, al cărei scop se presupune a fi însăşi facilitarea comunicării. Scurt-metrajul îmbină comedia, răsturnările de situaţie şi soluţionarea neaşteptată a problemelor familiei, redefinind termenii unui context ce părea de nerezolvat. Personajele nu sunt foarte complexe, dar conturează în mod autentic ideea filmului şi reuşesc să ţină legată ţesătura acestuia. Nu doar o dată pe parcursul lui, m-au uimit şi fascinat ingeniozitatea şi sinceritatea poveştii. Merită menţionată şi portretizarea clădirilor şi cartierului tipic est-european ce ascunde în blocurile sale cenuşii, sub asfaltul sufocant, tocmai istoriile, dramele, dar şi comediile oamenilor “de rând”.

Favoritul meu (şi prima mea întâlnire cu Nemescu) este mediu-metrajul “Marilena de la P7” (2006). Îmi amintesc cum citeam într-o revistă (dacă nu mă înşel era vorba de un număr din vara anului 2008 din Republik) nişte sondaje de opinie şi clasamente personale pentru filmele româneşti de după revoluţie şi repetata menţionare a titlului, amestecată cu doza de curiozitate la purtător şi obţinerea premiului la TIFF în 2006, au condus la căutarea şi vizionarea filmului. Pentru mine a fost momentul în care am decis să redau o şansă cinematografului românesc. Nu-mi închipuiam până atunci că un film autohton poate fi făcut şi aşa. Sau că poate arăta şi altfel decât prăfuit şi nostalgic, chinuitor de lung sau de încărcat de fapte eroice sau forţat romantice, aşa cum îi stă bine firii noastre mioritice. În schimb, am dat peste un film dureros – şi în acelaşi timp dureros de frumos, cu un scenariu bun, interpretări naturale, cadre “split-screen” potenţate la maxim; utilizarea camerei de mână capturează cu intensitate emoţia şi imaginea, iar detaliile sunt decupate şi editate aproape perfect. Toată tehnica lui Cristi Nemescu acţionează la superlativ în acest film, redând atmosfera cu … electricitate. Mediul lui preferat de propagare a sentimentelor, condus de firele ce-i mişcă povestea îmi este aproape la fel de drag precum îmi era probabil pulberea magică de sclipici a zânelor din basmele copilăriei. O copilărie care, în suburbiile bucureştene reprezentate în film, îi lipseşte pe beneficiarii ei de inocenţă, oferindu-le ideile şi concepţiile materialiste şi îmbâcsite ale adulţilor şi societăţii, nesiguranţa financiară, cartierele sărace, lipsite de parcuri sau alte mijloace de distracţie, dar populate de manele, prostituate şi “băieţi de bani gata”. Şi pentru o astfel de copilărie şi consecinţele ei pe cine să dai vina? Doar tu ţi-ai crescut bine copilul, dar iată … iată că ţi l-au crescut mai mult ceilalţi şi reproşurile sau pedepsele au devenit inutile. Realitatea României în perioada de tranziţie, aşa sună sentinţa, dar nu este vorba de o tranziţie continuă cumva? Şi în faţa ei ne revoltăm că “urâţim” imaginea ţării în lume? La o privire mai atentă poate nu e nimic de înfrumuseţat sau de urâţit, sunt doar posibilităţi care se nasc din experimentele noastre sociale, din laboratorul plin de mostre contagioase în care totuşi Nemescu găseşte fiolele cu sensibilitate şi florile fragile realizate chimic şi feţele zâmbitoare desenate în palmă – palma fără mănuşi chirurgicale care se atinge de bolnavi lipsită de frică sau dezgust. Iar în fiolele acestea par a sta speranţa şi onestitatea regizorului.

De departe cel mai “internaţional” film al lui Nemescu, ultimul şi probabil cel mai mediatizat din cauza circumstanţelor, este California Dreamin’ (Nesfârşit) din 2007. Cu premii câştigate la Cannes, Londra, Bruxelles, în SUA şi Ucraina, pelicula a obţinut o atenţie deosebită nu doar din partea criticilor şi juriilor de film, cât şi din partea publicului. Inspirat dintr-o întâmplare reală (în 1999 şeful gării din comuna Pieleşti, judeţul Dolj, a oprit un transport NATO de armament cu destinaţia Iugoslavia timp de patru ore din cauza lipsei ştampilei vamale din actele trenului, situaţia repetându-se o lună mai târziu, când un alt tren cu echipament militar a fost oprit în aceeaşi gară pentru două săptămâni, iar americanii obligaţi să achite taxe de transport conform regulamentului SNCFR), filmul intersectează firul epic al evenimentelor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial (personajul principal, şeful de gară Doiaru, a aşteptat în zadar ajutorul promis românilor de către americani) şi pe cel al războiului din Iugoslavia din 1999 (americanii primind permisiunea de a transporta arme pe teritoriul român) – aceste conflicte majore fiind şi cadrul pentru istoriile individuale ale personajelor. Pe de o parte avem atitudinea lui Doiaru, hotărât a-i opri pe americani până la rezolvarea situaţiei documentelor trenului şi a-şi îndeplini riguros atribuţiile funcţiei, mai ales după zecile de ani de aşteptare, iar pe de altă parte sunt tinerii (sau, mai exact, tinerele) atraşi de ideea visului american – încântaţi de neaşteptata “vizită” a puşcaşilor marini în Căpâlniţa. De câte ori nu vi s-a întâmplat să aveţi de-a face cu un funcţionar prea meticulos, fie el la oficiul poştal, la ghişeele pentru abonamente sau oriunde altundeva? Care ţine neapărat să vă demonstreze că aici el ‘e şeful’ şi există un regulament, iar el nu face excepţii pentru dumneavoastră, cetăţeanul de rând. În aceeaşi categorie l-aş încadra şi pe “responsabilul” Doiaru, cu atât mai mult cu cât motivele personale îl impulsionează în aceeaşi direcţie. De data aceasta nu banii americanilor sunt problema, ci prezenţa lor care vine să răscumpere o absenţă îndelungată. Monica, fiica acestuia, reprezintă valul de fete dornice de a fi “eliberate” din satul lor în căutarea unei vieţi mai bune alături de ofiţerii americani. După o serie de întâmplări petrecute de-a lungul celor două săptămâni de staţionare, trenul primeşte în sfârşit actele necesare plecării. În urmă rămâne localitatea şi mica revoluţie a sătenilor ce se transformă într-un foc de artificii de la distanţa trenului, oamenii cu nimic mai fericiţi sau mulţumiţi decât înainte şi drama personajelor ce simt că au trecut pe lângă şansa vieţii lor. Cum bine a fost remarcat, situaţia e similară tuturor celorlalte privelişti (abundând în aşteptări înşelate, confuzie şi distrugere) rămase în urma intervenţiei americanilor (sau a altor super-puteri) în situaţiile externe. Aşteptăm degeaba “salvarea” în lipsa propriei salvări.

Din punct de vedere tehnic, filmul pierde la capitolul editare şi montaj. Dorinţa de a păstra cât mai mult din ultima creaţie a lui Nemescu a transformat cele 155 de minute într-o prea lungă şi pe alocuri searbădă povestire. Utilizarea flashback-urilor alb-negru în naraţiunea anului 1944 este una dintre mizele reuşite ale filmului. O altă reuşită o reprezintă folosirea personajelor-stereotip (cu excepţia lui Doiaru, personaj bine individualizat), imaginea societăţii româneşti şi a obsesiei pentru primirea unui ajutor din afară. La minusuri se înscrie şi minimalismul coloanei sonore (parcă la polul opus scurt-metrajului “Mihai şi Cristina”), care se cerea puţin mai animată, dialogul care lasă de dorit pe alocuri (unele replici rămân totuşi memorabile), sfârşitul (ironic cuvânt) în notă artificială – da, aşa e şi în realitate, te întâlneşti după ani de zile cu foste cunoştinţe şi nu găsiţi mai nimic de discutat, dar parcă de la filmul acesta aşteptam ceva diferit sau mai puţin conciliant. Opţiunea filmării folosind camera de mână o trec la părţile controversate; nu mă pot hotărî dacă mi-ar fi plăcut mai mult altfel, cred că mi l-aş fi dorit tot aşa – îmi plac detaliile şi stăruirea privirii pe acestea, iar apoi fuga în scenele de acţiune – dar poate mai curat realizat.

Nesfârşit. Sensibilităţi care se electrocutează şi se fâstâcesc. Un soare desenat în palma unui străin. Sângele picurând din nas la intensificarea bătăilor inimii. Nesfârşit. Dar nu sunt curgerea visătoare şi lucrurile fără sfârşit specialitatea noastră? Secretul meu, pe care i l-aş spune lui Cristi Nemescu, ar fi că… mie una îmi plac poveştile fără sfârşit.

Mirela Dimitriu

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de