Cronica-jurnal : O lectură a lecturii (Ion Vlad – Orizonturile lecturii)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , , ,

Cronica-jurnal : O lectură a lecturii (Ion Vlad – Orizonturile lecturii)

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

„Iată ce trebuie să evit, să nu introduc nici o ciudăţenie acolo unde nu există. Cred că acesta este pericolul atunci când ţii un jurnal: exagerezi totul, stai necontenit la pândă, forţezi continuu adevărul.” (Sartre)

Cititorul va trebui încă de pe acum avertizat (deşi, în calitate de cititor avizat al textelor critice, unele dintre acestea, adesea, voit experimentale, îşi va fi dat de la bun început seama) că Orizonturile lecturii este departe de a fi un jurnal. În acelaşi timp, cartea lui Ion Vlad este la fel de departe de ceea ce ar putea constitui un volum de teorie. Aici, consternarea ci­titorului (care e de dorit să sporească) mi se pare îndreptăţită, căci nu e greu de observat faptul că propriul său orizont de aşteptare devine supus acestui joc.

Şi totuşi ideea de jurnal stăruie, nu în forma sa clasică, cu care suntem atât de obişnuiţi, ci sub un aspect ceva mai profund, uşor cadenţat, unde „jurnalul e şi confesiune şi însemnări pe margini de cărţi şi evenimente ale spiritului.”(p.103) Aceasta va fi şi forma sub care va trebui privit volumul de faţă : un jurnal al lecturilor – numeroase, nu (doar) din punct de vedere cantitativ, ci mai degrabă dintr-unul ce vizează diversitatea, abundenţa perspectivelor şi abordărilor critice – un jurnal ce defineşte şi ierarhizează, ce delimitează şi tipologizează eterna (şi atât de adesea trecuta cu vederea) lectură.

Dacă încă din titlu se poate cu uşurinţă intui punctul central al acestui „ex­curs” printre orizonturi, parcurgerea volumului va purta cititorul printr-o variată gamă de lecturi argumentate, interpretate şi re-actualizate (eseuri/portrete/analize/exerciţii etc.), printr-un evantai discursiv ce se va replia peri­odic, ce-şi va schimba haina în funcţie de intensitatea, fluxul şi temperatura lecturii. Ceea ce în capitolul Eseurilor se va concretiza ca un discurs „atât de nebulos […], derutant, nu lipsit de confuzii şi, cu toate acestea, pasionant, violent, fascinant, cuceritor ca verb” (caracterizare ce vizează un volum al Martei Petreu şi având aplicabilitate asupra întregului capitol), va suferi o diluare graduală, o limpezire a acelor suprafeţe îndelung căutate şi ornamen­tate, culminând (în partea intitulată simplu şi sugestiv Lecturi) cu o scriitură fluidă, aşternută cu o deosebită fineţe şi, pe alocuri, nelipsită de o oarecare empatie (cu textele citate şi autorii lor, cu lecturile acestora şi din aceştia). De altfel, capitolul Lecturilor este şi cel în care scriitura îşi va exersa la maxim (fără a-şi epuiza, însă) intensa putere de seducţie. Discursul capătă aici o viaţă proprie, nu se mai agaţă cu disperare de un text, nu mai tinde la o critică cu valoare eseistică, ci se constituie progresiv, strecurându-se printre secvenţe de lecturi, selectându-şi de fiecare dată, reperele potrivite, adaptate (sau adaptabile) contextual. Nu vom putea trece cu vederea nici elogiul adus cititorului, nici importanţa acordată, pe bună dreptate, întâlnirii cu cartea. De fapt, ceea ce reiese cu atâta pregnanţă din întregul volum (cu o particularizare în acest capitol median) este „plăcerea şi gustul indicibile ale cititului, reîntoarcerea la cărţi ; multitudinea referinţelor ; stimularea memoriei unor cărţi, personaje, situaţii narative…”(p.109), referinţe ce nu vor înceta să se articuleze şi să se impună treptat, capitol după capitol, în nespe-rate combinaţii posibile.

Iar dacă tot veni vorba de plăcerea lecturii, s-ar cădea să recurgem la o precizare suplimentară: aceea că în marea lor majoritate, textele cuprinse între coperţile acestui volum, dau impresia de a fi avut la origine câte o lectură fericită. Nu-mi pot reprima aici o analogie cu Plăcerea Textului lui Barthes, mai precis, cu un anumit fragment ce tratează tocmai acest raport al scriiturii şi lecturii (în plăcere). Plăcerea lecturii este, în viziunea teoreticianu­lui, cu necesitate legată şi, într-un anume fel, îndatorată unei alte forme de plăcere (plăcere ce îi este întotdeauna premergătoare) şi anume – aceea a textului scris în plăcere. Căci, după cum bine ştim, doar textele scrise în plăcere pot provoca lecturi asemenea, lăsând să transpară prin propriul lor discurs detalii şi aluzii menite să ispitească cititorul (seducţia ca formă de manipulare, de „agăţare” – dupa termenii aceluiaşi Barthes – a potenţialului, in­decisului, firavului cititor). Dacă în ceea ce priveşte însă lecturile aflate la baza prezentului volum nu ne rămâne decât să ne imaginăm posibilitatea sau imposibilitatea legitimării teoriei amintite, în privinţa parcurgerii textelor Orizonturilor… avem toate indiciile necesare pentru a suspecta cuvinte şi fraze scrise cu adevărat în plăcere.

Va fi remarcabil în acest sens un anume dozaj al discursului, ce, deşi uneori polemic, nu va ezita să adopte o înfăţişare voit atenuată, recurgând la variate subtilităţi – modalităţi rarefiate de expunere a inadvertenţelor din planul gândirii – căutând mai degrabă varianta unor critici orientate constructiv. Actul critic se va reflecta aşadar într-o desfăşurare nuanţată, luând distanţă faţă de tot ce ar putea aduce a discurs coroziv, înclinat către disoluţia unei direcţii preexistente. De altfel, aceasta este şi una din marile calităţi ale O.L. : prezenţa unui discurs legitima­tor, ce caută în permanenţă să obiectiveze, ce se joacă cu argumentele şi efectele stilistice, ce ia de fiecare dată în calcul „libertatea interpretării, mobilitatea corespondenţelor, jocul deschis şi declarat al ideilor”(p.18), neuitând să exercite, aşa cum am afirmat şi mai devreme, acea fascinantă putere de seducţie.

„Când din necunoscut coboară «un domn foarte bătrân cu nişte aripi enorme», lumea încetează să mai fie tristă în ziua de marţi…” ni se spune în introducerea unui studiu dedicat lui García Márquez. Acest discurs, învăluitor uneori, va face uz de o oarecare instrumentalitate, ce îl va transpune din sufletul criticii într-o zonă atmosferică; ce se va delecta, făcându-şi loc printre relatări domoale, încărcate de afectivitate, printre felurite puneri în paranteză şi Portrete realizate cu o imensă migală.

În aceeaşi direcţie cu această diversitate discursivă se vor prezenta şi perspectivele lecturii. Fie că abordarea va fi una de tip critic sau informativ, fie că „înscrierea” se va face direct în cadrul lecturilor de plăcere, privirea cititoru­lui va trebui să se obişnuiască cu schimbarea continuă, cu variaţia tematică şi reprezentările acesteia. Altfel spus, cititorul va trebui să se supună parcurgerii orizonturilor, a acelor rânduri ce vor constitui o lectură a lecturii.

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de