De la Kusturica la filmul românesc sau despre filmele cu ţigani care ne poartă noroc

De . Categorii: Dosare, anchete, Noua cinematografie, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , , , , ,

De la Kusturica la filmul românesc sau despre filmele cu ţigani care ne poartă noroc

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Dacă de multe ori suntem puşi în postura de a ridica din sprânceană atunci când găsim (cu surprindere) în filmele străine câte un personaj român, de obicei mafiot sau care trage (în) ţeapă şi care vorbeşte limba rusă (sau invers), sau câte un personaj român mai tuciuriu, trebuie să luăm în calcul şi aspectele pozitive ale acestor erori occidentale. Unul dintre ele ar fi faptul că am putea fi consideraţi compatrioţi de-ai lui Kusturica sau Bregovic, încurcătură care cu siguranţă ne-ar avantaja.

Emir Kusturica, născut în Sarajevo, este fără îndoială unul dintre cei mai bine cotaţi regizori ai calupului ţărilor est-europene. Acest lucru se datorează, probabil, capacităţii sale imaginative de a face un tort din “materialul” etnic şi de-al orna cu frişca suprarealismului, de a trata cu umor subiecte politice şi sociale fără a ateriza pe piste ale patetismului.

Am ales ca reprezentative pentru istoria sa regizorală, fiind produse în decenii diferite, Dom za vesanje (Vremea ţiganilor), 1988 şi Zivot je cudo (Viaţa e un miracol), 2004, deşi mi s-ar putea reproşa că am omis Crna macka, beli macor (Pisica albă, pisica neagră), 1998 sau Arizona Dream (Căutătorul de vise), 1993.

Dom za vesanje (Vremea ţiganilor), 1988

Vremea ţiganilor poate fi rezumat foarte bine într-una dintre primele replici care apare în film: “Când Dumnezeu a coborât pe pământ n-a putut să se-nţeleagă cu ţiganii şi şi-a luat zborul.” Un film lung, ca majoritatea filmelor lui Kusturica, a cărui tramă pare să se structureze în trei părţi: Perhan se îndrăgosteşte de Azra, Perhan admite să fie corupt, acelaşi Perhan care îşi spală greşelile. Prima parte este, în acelaşi timp, un prilej de a familiariza publicul cu una dintre laturile mediului gipsy – romantismul dus până la absolut. Cunoaştem rromi pătimaşi, cât şi lumea pariurilor imposibile în jurul cărora gravitează aceştia: “Am să sar peste umbra mea, sau o să-mi schimb viaţa.” Ţiganii au în permanenţă cuţitul la ei, deprindere ce-i situează într-o continuă vecinătate cu ameninţarea, cu moartea. Perhan este dispus mai degrabă să se sinucidă decât să renunţe la Azra, împiedicat să se însoare cu ea de către mama fetei care-i reproşează situaţia materială precară.

Un personaj-axă al filmului este bunica lui Perhan, interpretată de Ljubica Adovic.  Nu numai că ea este înzestrată cu puteri oculte, dar în acelaşi timp, cu o înţelepciune de ordin mistic, cu tentacule adaptate obscurităţii întocmai pentru a susţine echilibrul în acest microunivers al excesului: “Sângele e forţa.” Aceeaşi bunică narează nepoţilor despre începuturile Universului: “Vântul a suflat şi a despărţit Cerul de Pământ…”

Scenariul, colaborare a lui Emir Kusturica cu Gordan Mihic, este competitiv regiei, replicile fiind, de multe ori, de genul celor care sapă pentru a aprofunda, magnetice prin substanţă şi ludic: “De când am început să mint, nu mai am încredere în nimeni.” (Perhan), “Dacă ai fi fost fiul meu şi ai fi încercat să te spânzuri, te-aş fi omorât.” (ţiganul care îi salvează viaţa lui Perhan).

Elementele de suprarealism se strecoară foarte potrivit în acest sat al ţiganilor, situat prin excelenţă la limita dintre real şi fantastic: imaginea spectrală a mamei care se înfăţişează celor doi copii în momentul în care aceştia sunt nevoiţi să-şi părăsească bunica protectoare şi satul natal. Se observă mica obsesie a lui Kusturica de a face să zboare obiecte, personaje, de a le sustrage greutatea corporală şi de a le prescrie un traseu vertical. Vom întâlni imaginea patului “zburător” şi în Viaţa e un miracol. Kusturica are capacitatea de a crea o lume elastică, o gazdă bună a jocurilor de imaginaţie.

Deja fascinată de-a dreptul de acest foc lăuntric al rromilor cu origine incertă (oscilez între a-l clasa într-o origine infernală şi una a pasiunilor pure), am fost brusc inserată, odată cu eroul Perhan, în potenţialul corupt care posedă sau pe care-l posedă această naţie uluitoare. Am ajuns la concluzia că avem parte de un Kusturica onest, capabil să-şi dozeze filmele şi prin naturalism. Partea a doua este, astfel, denigratoare în concordanţă cu realitatea cea mai întunecată: ţiganii plecaţi în Italia sunt proxeneţi, traficanţi de persoane, criminali, violatori. Perhan va fi nevoit să supravieţuiască în această mocirlă, motivat fiind de dorinţa de a se întoarce îmbogăţit acasă şi de a-şi umple logodnica şi soacra de bani.

Blestemat fiind să aibă “un destin nemilos”, cum singur şi-l demistifică, Perhan îşi găseşte logodnica însărcinată şi pângărită de unchiul său. Abia după o serie de traume eroul va reveni la cel ce fusese şi va căuta, în măsura posibilului şi a caracterului său pătimaş, să-şi răscumpere greşelile. Turnura finală va fi în concordanţă cu replica ţiganului sfătos din cârciuma satului: “Copile, viaţa e o iluzie. Soarta se poate schimba chiar mâine.”, consistenţă valabilă, dacă nu pentru el însuşi, pentru familia sa pe care o reuneşte şi o salvează.

Coloana sonoră a filmului este semnată de Goran Bregovic, colaborare întru totul reuşită, certificată prin prelungire în Arizona Dream. Astfel, Ederlezi completează sau adună substanţa filmului, prin vocea tragică a interpretei, corul cu ecou apocaliptic.

Zivot je cudo (Viaţa e un miracol), 2004

Faţă de producţia anterioară, la o distanţă de 16 ani, în Viaţa e un miracol sesizăm, nu neapărat o maturizare a regiei, cât mai multe schimbări care notifică predispoziţia regizorului către autodepăşire. Acest lucru se realizează la nivelul mai multor elemente: calitatea imaginii, detensionarea peliculei şi chiar a subiectului, plusare pe nota imaginativă, muzicalitate inserată şi mai subtil, delimitarea dintre acţiune şi coloana sonoră aproape ştergându-se prin acordarea iniţiativei sunetului personajelor. Viaţa e un miracol nu mai are parte de Bregovic în fundal, ci de producţiile regizorului însuşi, scenariul fiind realizat împreună cu Ranko Bozic.

Succesul peliculei se datorează, în mare parte, şi actorilor pe care Kusturica reuşeşte să-i antreneze în carnavalescul filmului său. De remarcat interpretarea isterico-depresivei Jandranka de către Vesna Trivalic. Acest personaj este uimitor nu numai prin schimbările de dispoziţie, cât şi prin premoniţiile şi hiperluciditatea de care dă dovadă în momente surprinzătoare: “Nu va fi război? Cine zice? Cel ce-l va începe.”, “Vrei un erou al poporului mort în casa ta?”

Urmărind modul în care actorii se dedică rolurilor, mi-am zis că şi-a găsit Kusturica o distribuţie pe măsură – pătimaşi şi surprinzători, flexibili şi dispuşi la întorsura tragi-comică. De remarcat este opţiunea regizorului de a nu ceda tragicului o convalescenţă prelungită, ci de a manipula momentele de tensiune în a fi retezate de fapte-surpriză, de întâmplări spectaculoase, marca Kusturica. Este valabil şi reversul, nici comicul nefiind lăsat să acapareze producţia. O scenă de acest gen fiind cea în care Mocilo, în timpul unei partide de sex sadomasochiste, primeşte mesajul: “A început războiul, tu ce faci?”.

Mult mai politic decât Vremea ţiganilor, Viaţa e un miracol tratează jocurile de culise, filosofia din spatele Războiului Civil – Bosnia (1992-1995) – aşa cum transpare şi se instaurează într-un sat bosniac, odată cu invazia “urşilor”. Prin comasarea metaforei, Kusturica zeflemiseşte politica, mass-media, absurdul războiului: “Nu e războiul meu personal, e al altcuiva, e războiul nebunilor.” (replica Căpitanului), “N-avem mâncare şi medicamente, dar avem o grămadă de petrol şi ţigări.” (Luka), scena în care “patrioţii afacerişti” se droghează prizând de pe şinele trenului. Regăsim, de asemenea, parafrazate, replici de-ale lui Einstein (“Dumnezeu a dat cu zarul când a creat Universul.”- Milos), Shakespeare, dar şi referinţe absurde utilizate cu umor precum cartea “Secretele războiului” de Arnold Schwarzenegger.

Umorul situaţional este cel predominant în filmele lui Kusturica, una dintre scenele de acest gen fiind cea în care Sabaha probează hainele cumnatei lui Milos, afară dezlănţuindu-se războiul. Într-o traducere pur românească, scena ar fi echivalentă zicalei “Ţara arde, baba se piaptănă.”

Un alt element distinct pe care Kusturica îl utilizează în filmele sale este crearea unei impresii de Arcă a lui Noe prin introducerea numeroaselor animale personificate: “Afară! N-ai maniere!”. Se obţin nu numai scene pestriţe, dar şi o atmosferă de haos, de preîntâmpinare a unui sfârşit al lumii produs în contextul războiului: măgarul sinucigaş din dragoste (care-l va substitui pe Luka salvându-l din faţa trenului), calul care intră în casă, pisica şi câinele care “invadează” patul îndrăgostiţilor.

Influenţa lui Kusturica asupra filmelor româneşti

Era de aşteptat ca genialitatea balcanică a lui Kusturica să nu rămână potenţată în spaţiul său privat, ci să influenţeze mai departe. Cred că nu este tocmai rău să se întâmple astfel, într-o măsură rezervată, odată ce au rezultat filme româneşti de calitate, precum: Filantropica lui Nae Caranfil (2002), California Dreamin’ a lui Cristian Nemescu. Influenţa nu s-a exercitat doar asupra producţiilor 100% româneşti, ci a fost împrumutată şi în producţiile în care cineaştii români au colaborat cu regizori străini, ca Tony Gatlif în Gadjo Dilo (1997), sau în producţii ale regizorilor români ce au colaborat cu alte ţări precum Radu Mihăileanu – Train de vie (1998).

Oana Capustinschi

Oana Capustinschi

Mai multe articole de