De la Omuleţul lui Gopo la cine?

De . Categorii: Dosare, anchete, Noua cinematografie, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , , , , , , , , ,

De la Omuleţul lui Gopo la cine?

Publicat în October 25, 2010 , o comentarii

„Presupun că vă place şi vouă să desenaţi, dar ce aţi zice dacă aceste desene s-ar mişca? Atunci am avea un desen animat.” Această replică prin care Radu Igazsag (unul din cei mai mari regizori contemporani de animaţii româneşti) alege să îşi deschidă filmul O scurtă poveste, plonjează direct în problematica celei de-a şasea arte, a filmului-desen, aşa cum a apărut ea la început. Acest lung-metraj, apărut în 2007, este un film documentar, care îşi propune să facă o mini istorie a animaţiilor româneşti, de la primul scurt-metraj păstrat în arhiva naţională (Haplea de Marin Iorda, 1927) până la peliculele anilor ´90. Povestitorul (Horaţiu Mălăele) prezintă pe rând tehnicile şi temele pe care regizorii români le-au folosit şi exemplificat în desenele create, trasând nu atât o linie evolutivă, cât o evidenţiere clară că acestea au existat. Scăpat de sub controlul cenzurii, filmul animat românesc nu a reuşit să îşi câştige publicul, aşa cum ar fi fost de aşteptat. După cariera fulminantă a lui Ion Popescu Gopo (moare în 1989, înainte de revoluţie), căruia i se datorează înfiinţarea studiourilor Animafilm, producţia de animaţii a scăzut considerabil, făcând necesară apariţia unui astfel de „document” care să ateste o minimă tradiţie a acestui tip de cinema şi în peisajul autohton. Este important de meţionat, chiar de la început, că această minimă tradiţie a constituit în perioada anilor ´70 – ´80 marca de export cea mai căutată a filmului românesc. Desigur, problema cenzurii a ridicat multe dificultăţi, astfel încât unele producţii au putut fi vizionate doar după revoluţie, însă tocmai din acest motiv pare imposibil de găsit o explicaţie pentru numărul extrem de mic al animaţiilor româneşti postdecembriste. Lipsa mediatizării, a fondurilor (în prezent nu mai există o casă de producţie care să se ocupe de lung-metraje de acest tip) ar putea constitui posibile răspunsuri, dar nu se confruntă cu aceleaşi probleme (e adevărat, într-o măsură redusă) şi filmul de ficţiune autohton?

Într-un interviu, realizat de Doinel Tronaru (România liberă, Nr. din 17 august 2007) Radu Igazsag declară: „Momentul actual nu este favorabil scurtmetrajului de autor, şi mai ales celui de animaţie (atunci când vorbim de filme finanţate şi realizate de studiourile de profil). Există însă şi la noi o mare şansă, din fericire «exploatată» cu succes de autorii independenţi, filmul produs în regie proprie. Acasă, cu ajutorul computerului, al desenului, al tehnicii cadru cu cadru, al unor prieteni, poţi face un film de scurtmetraj. Te poţi exprima liber, aşa cum face pictorul, scriitorul… Poţi să-ţi arăţi filmul lumii… poţi câştiga premii…” Apariţia acestui „nou tip” de regizori independenţi a fost determinată de către festivalurile, apărute în România în ultimii ani, dedicate acestei categorii de film, cum sunt AnimEst – Bucureşti şi Cluj, Animotion – Sibiu, Festivalul de Filme de Animaţie Metrion din Oradea (MAFF) etc. Aceste evenimente (cu precădere AnimEst-ul, apărut din 2006) au reuşit să fie un catalizator puternic pentru un nou val de animatori români, astfel încât, în momentul de faţă, să putem vorbi de o a treia etapă a filmului animat (prima constituind-o perioada marcată de Aurel Petrescu şi Marin Iorda, iar a doua aşa-numita epocă clasică a lui Ion Popescu Gopo, care îl înglobează şi pe sus-menţionatul Radu Igazsag).

Ceea ce a caracterizat cel mai mult perioada producţiilor Animafilm a fost eclectismul, multitudinea de tehnici şi de teme folosite, însă ca o inovaţie adusă industriei de film animat autohton a fost ruperea de tradiţia filmelor zoomorfe, de desenele în care sunt preluate diverse basme şi poveşti pentru copii şi adoptarea unor teme mult mai grave, cum ar fi uniformizarea şi robotizarea vieţii cotidiene, punând în discuţie angoasele omului contemporan. Un exemplu foarte bun în acest sens este scurt-metrajul lui G. Sabini, Mimetis în care sunt reprezentaţi mai mulţi omuleţi în fomă de pătrat, care se multiplică la infinit. În articolul său Portret Ion Popescu Gopo, apărut pe site-ul LiterNet, Marian Ţuţui îl citează pe maestru: „Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul.” Aceasta constituie cea de-a doua caracteristică a acestei etape, perfecţionată şi propusă de Ion Popescu Gopo în scurt-metrajele sale, care îl au ca protagonist pe celebrul omuleţ, un humanoid, un om mai mult schiţat decât desenat, pus să se confrunte cu principalele probleme ale unui univers tehnologizat într-o continuă, aproape aberantă, sete de evoluţie.

Noul val de film animat nu se îndepărtează prea mult de la aceste caracteristici, prezentând o diversitate atât a limbajului cinematografic, cât şi una tematică, însă menţinând cele două coordonate. În majoritatea scurt-metrajelor se foloseşte o tehnică minimalistă în care oamenii, animalele, chiar şi obiectele sunt de fapt nişte schiţe, păstrând şi o linie suprarealistă în care bizarul şi absurdul îşi fac loc. Însă subiectul, anunţat ca principala miză de către Ion Popescu Gopo, constituie puntea de legătură cu adevărat decisivă între cele două generaţii. Regizori precum Anton Octavian, Alina Constantin sau Alex Gubenco tratează în peliculele lor omul contemporan, cu un accent preponderent pe derizoriu şi solitudine. Dacă la generaţia filmelor AnimaFilm (şi aici, îl am în vedere pe Ion Popescu Gopo, ca reprezentant major al acestei generaţii) umorul este nelipsit, noul val adoptă o atitudine mult mai gravă în care ludicul îşi găseşte un loc secund, în cel mai bun caz. Chiar şi o temă precum copilăria, tratată de Anton Octavian în My Friend is a Cloud, apare ca un spaţiu invadat de automatism. Scena tulburătoare în acest sens o constituie momentul în care protagonistul concertează în faţa unei săli de spectacol pline de roboţi. Lucrurile devin cu atât mai tragice în momentul în care roboţii sunt umanizaţi (aceştia dansează) iar protagonistul se va apropia de ei datorită solitudinii sale şi a imposibilităţii de a relaţiona cu ceilalţi copii. În cazul lui Sergiu Lupşe lucrurile iau o întorsătură mult mai bizară, sentimentul angoasant al lipsei de comunicare şi al solitudinii generale devenind într-atât de puternic încât pelicula adoptă macabrul, împingându-şi protagoniştii la limitele unei nevroze. În cazul lui Vali Chincişan animaţiile sunt lipsite de protagonişti umani, acesta preferând abstractul. Copacul Urban, ultimul său scurt-metraj, continuă ideea lansată de G. Sabini în Mimetis, aceea a replicării perpetue a unui model stereotip, ridicând la rang de principiu cosmologic rutina. Este important de subliniat faptul că nu toţi regizorii noului val adoptă această perspectivă. Ludicul îşi face apariţia în pelicule precum animaţia creată de Florin Simovici, Nu poţi grăbi dragostea, în care este prezentată încercarea eşuată a doi gândaci de a se întâlni. Magicianul, de Mihail Spireanu (unul dintre scurt-metrajele mele preferate), continuă linia tradiţională a desenelor animate (care mizează pe o lecţie finală), fiind ceva mai accesibil copiilor. Protagonistul peliculei este, aşa cum anunţă titlul, un magician îmbătrânit care îşi propune, după modelul simpaticului şoricel Brain, din Pinky and the Brain, să stăpânească întreaga lume, ca în final să i se releve spectatorului faptul că şi acest magician este doar o simplă figurină într-un glob de jucărie al unui copil, aşa cum Brain este prins într-o cuşcă, fiind un simplu şoricel de laborator.

Întrebaţi despre starea filmului animat românesc, atât animatorii noului val, cât şi regizorii deja consacraţi răspund în unanimitate că animaţiile ar putea să revină în peisajul cinematografic autohton, în pofida crizei prin care acestea trec încă de la revoluţie, manifestată prin lipsa studiourilor, a sprijinului financiar şi a locurilor de difuzare (cu excepţia puţinelor festivaluri sau a internetului). După cum spune şi personajul lui Horaţiu Mălăele: „Animaţia îşi va găsi întotdeauna spectatorii, chiar dacă nu împreună într-o cinema, atunci fiecare acasă, la televizor, la computer, la telefonul mobil, la…”

Ancuţa Bodnărescu

Ancuța Bodnărescu

Mai multe articole de