de la/până la patru volume de poezie (@ Samoilă/ Diaconu/ Prodan/ Șontică)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 5-8/2008, Numere revistă

Etichete: , , , ,

de la/până la patru volume de poezie (@ Samoilă/ Diaconu/ Prodan/ Șontică)

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

unu. de la inocență la experiență

Prin volumul intitulat În celălalt sens, Marina Samoilă propune o poezie a verguriei, a neprihănirii, în care evenimențialul – eliberându-se de sub tutela oneroasă a semnificativului – capătă valențe estetice prin transpunerea acestuia în universul (dublu)fictiv al poeziei. Astfel, putem vorbi despre un proces de autonomizare a frumosului: frumosul devine Frumos doar prin simpla sa existență în interiorul cuvântului. Deși avem în față o poezie profund clișeizată (scrisă uneori fără diacritice, limba română este o limbă dificilă atunci când vine vorba de diacritice), autoarea recurgând la tot felul de figuri și procedee stilistice destul de ieftine și cu alte cuvinte puțin cam răsuflate pentru cititorul de astăzi, volumul transcrie în structurile sale de profunzime parcurgerea unui drum – de altfel ‘bătucit’ de scriitori precum Blake și alții – dinspre inocență spre experiență. Poemele din prima jumătate a volumului au un stil ușor patetic și copilăros dublat din când în când de vocea moralizatoare și profetică a unui homo religiosus. De altfel, transcendența transpare în majoritatea poemelor cuprinse în volum nu ca prezență ce hipnotizează ochiul liric, ci ca un fel de prezență-în-obiect: fiecare obiect oglindit în interiorul textului apare într-o dublă ipostază, una ca obiect propriu-zis și o alta ca proiecție a obiectului propriu-zis ce se înfățișează sub forma unei aureole. Încastrat într-o astfel de aureolă obiectul comunică prin osmoză cu eul liric. Realul e de cele mai multe ori privit prin ocheanul secționat al unui copil. Acest ochean produce o translație a semnificației de sub privirea inocentă a copilului – pentru care realul e doar o înlănțuire hazardată de evenimente ce par să nu aibă nici o legătură între ele doar pentru că fiecare eveniment e privit în singularitate – înspre cititor rezultatul acestui proces fiind un anagnorisis ratat aprioric datorită faptului că scriitura e mult prea explicită. Intenția textului este mult prea transparentă din cauza limbajului clișeizat și a intertextualităților evidente toate finalizând într-un fel de tautologie poetică (vezi poemele dedicate întoarcerii Micului Prinț). Distincția aceasta dureroasă între inocență și experiență se poate observa și într-o posibilă ars poetica materializată în poemul ce are titlul Cu ochii din cer (observați punctul de perspectivă ales) poem din care aflăm că „poezia e acel gând al meu/ care m-a părăsit/ ca să locuiască în cuvinte”. Viziunea poetică înfățișată în aceste trei versuri poate fi văzută prin aceeași lentilă dihotomică. Astfel, copilăria – un spațiu al inocenței prin excelență – poate fi înțeleasă ca o perioadă din existența umană caracterizată printr-o anume carență de limbaj, iar realitatea intră în comunicare cu ochiul prin imagine, sunet, miros, atingere diminuând cantitativ și calitativ procesul de semnificare atribuit rațiunii umane. Lipsa nuanțelor face ca realitatea să fie transparentă, întregul își pierde sensul, poezia există în sine (în gând) iar exprimarea în cuvinte e arbitrară. Pe de altă parte, maturitatea – un spațiu al experienței – implică automat nuanțarea realității făcând-o opacă, procesul de semnificare crește atât cantitativ cât și calitativ prin aplicarea unei game mai largi de semnificații unui singur stimul permițând în același timp apariția pluriperspectivismului și a capacității de înțelegere a unor concepte abstracte. Poezia e defulată prin limbaj dintr-un sentiment de prea plin devenind limbaj scos din contextul comunicării și plasat într-un context secundar, un context estetic, separat material de gândire. Rupt de gândire – „ca să locuiască în cuvinte” – cuvântul devine gând prin el însuși. Experiența înseamnă capacitatea de a construi un limbaj care – odată desprins de gândire – se autonomizează, ia o altă turnură, se îndreaptă în celălalt sens, inclusiv împotriva celui care l-a produs. Această criză a limbajului – dacă o putem numi criză – se aseamănă într-un fel cu necuvintele stănesciene, însă o comparație între cei doi ar fi o pierdere de vreme. Personal, rămân sceptic în ceea ce privește miza volumului de față.

doi. de la dinastia florii de cireș la întâlnirea cu lumea

Într-o altă ordine nefericită de idei, Virgil Diaconu, prezent în acest maraton cu volumul Lepre și sfinți, ne întâmpină cu un soi de tehnică cinematografică aglutinând imagini disparate dar semnificative în construirea viziunii sale poetice. Majoritatea poemelor cuprinse în volum debordează de un profetism revoluționar ce dorește să lovească din plin clasa politică din zilele noastre. Automat – atunci când vorbim de contemporaneitate și de valorile sale – avem de-a face cu un fel de cântec al pierderii, o pierdere privită dintr-o dublă perspectivă: fie este cadrată ca fiind apriorică prezentului fie este văzută ca un proces actual. Peste tot plutește sentimentul unei ratări seculare și a unei ireversibilități istorice deși uneori eul liric recunoaște necesitatea acestui proces de depreciere. Poezia autorului de față recurge mereu la o definire a prezentului, a contemporaneității – referindu-ne aici la prezentul politic, social, cultural, economic în care ne aflăm cu toții – prin compararea acestuia cu un trecut (glorios?) guvernat de „dinastia florii de cireș” și acompaniat de cântecul percutant al vrăbiilor (zburătoare prezente în majoritatea poeziilor din volum). Deși trimiterile la realitatea istorică a momentului sunt indirecte, ascunse în spatele unor jocuri de cuvinte, ele pot fi foarte ușor reperate: un președinte american (știm noi cine) care a promis salvarea Irakului de sub hegemonia întunecată a petrolului, campaniile electorale care țintesc spre publicul alcătuit din pensionari prin trafic de sarmale, clasa politică văzută ca o adunătură de lichele (și volumul nu e un apel către lichele) și bineînțeles, nelipsita tânără generație cu cercei în limbă și în nas. Există totuși o disonanță: trecutul la care se face referire (spre fericirea mea și a publicului aici de față) nu coincide cu binecunoscuta perioadă comunistă – care ar fi reprezentat de altfel un trecut comun unui grup mai mare de indivizi – ci cu o perioadă a Bucuriei echivalentă stilistic cu „unde esti, copilarie,/ cu padurea ta cu tot?”. Astfel, un prezent comun, ușor recognoscibil textual, intrat într-un proces de entropie și în care poetul „ca o sabie cu două tăișuri a ieșit în stradă”, este comparat cu un trecut personal, un trecut al inocenței, al unei euforii extatice. Poetul – căruia „democrația îi arată degetul din jeepuri” – nu iese în stradă pentru a scrie o poezie a străzii, ci pentru a scoate în evidență prăpastia care se întinde între o lume a „cagulelor Armani” și o lume a singurătății asumate. El este „poetul dispărutei spițe(!)” ce mai poartă încă semințele revoluției reduse de generația de astăzi la o flegmă proiectată pe parbrizul unei mașini de lux. Ochiul liric trăiește doar trupește în real spiritul său sondând înălțimile precum o pasăre. Realul este doar imagine nu și sens, acesta are sens doar atunci când ochiul îi oferă o semnificație. Idealul revoluționar și ironica detașare de generația actuală nu e nici pe departe proaspăt în poezie, au făcut-o și alții înaintea noastră. Scepticismul meu rămâne valabil.

trei. de la concret la idee

Prin Cartea mică, Ofelia Prodan oferă cititorului un caleidoscop de portrete în mișcare a unor figuri uneori insolite, carnavalești, alteori încastrate în povești cu „Jose Jose” și cu mame bogate a căror fiice trăiesc în rulote insalubre. Lăsând la o parte aerele ușor telenovelistice, în toate poemele Ofeliei Prodan transpare o obsesie a concretului: ideile sunt redate prin imagini în mișcare, transcendența este pierdută în urma acesteia rămânând omul și obsesia sa de a-și menține identitatea intanctă într-un univers monoton. Deși organicul e o prezență permanentă acesta este transformat în anorganic tocmai datorită obsesiei pentru concret. Există totodată o pendulație: organicul și anorganicul fuzionează influențându-se reciproc. Astfel, străzile par că respiră, la fel și blocurile de beton, zidurile de piatră – marcate din când în când de câte o dâră uscată de sânge semn al unei organicități pierdute – obiectele. În consecință, pe lângă portrete de oameni găsim și portrete de locuri, mereu goale, mereu încercate de semnificație. Inanimatul e doar o iluzie optică, sub el se simt pulsațiile ca și cum realitatea ar reprezenta un soi de epidermă a unui trup în care pândește spaima bacoviană a materiei. Avem de-a face din nou cu un proces de autonomizare a realității: în cazul de față, realitatea e distinctă față de gândire, are semnificație prin ea înseși, iar o resemantizare ar fi inutilă pentru că orice eveniment are o semnificație intrinsecă. Lumea în sine este opacă, însă prin intermediul ochiului liric ea devine transparentă, lumea face sens chiar dacă se renunță la redarea evenimențialului semnificativ. Imaginile se derulează secționat ca o secusă, iar lipsa de sens face sens (unele poeme se termină brusc lăsând finalul la latitudinea lectorului). Un posibil obiectiv poetic – ce transpare de-a lungul volumului – ar fi acela al exprimării neexprimabilului (în spirit stănescian), a acelui ceva care se întrevede în evenimențial, a ceva-ului care există, care este dar care nu poate fi prins în cuvinte, o nouă dovadă a ratării limbajului ca mijloc de expresie. De altfel, la începutul volumului ni se spune că vom primi „lucrurile acelea/ pe care atât le-ați așteptat”, eu personal nu am primit nimic, mai aștept, căile poeziei sunt misterioase.

patru. de la pleoape la petale

Îndemnul Danielei Șontică din titlul volumului (intitulat sugestiv) Uitați-vă prin mine(!) este esențial deoarece acesta reprezintă o cheie de lectură a poemelor. Înțelegerea de către lector a alternativei de real propusă de autoarea de față nu se poate face decât printr-un filtru ficțional (echivalent cu un al doilea contract ficțional) ce impune un anumit fel de a contempla. Astfel, realul nu mai este tridimensional, ci are o infinitate de dimensiuni, fiecare din aceste dimensiuni fiind de sine stătătoare, pline de sens(uri), în timp ce ochiul liric se mișcă cu rapiditate de la o dimensiune la alta. Deși imaginile sunt sparte în mii de bucăți și așezate într-un mozaic imens, datorită mișcării ochiului liric, acestea formează un sens unitar. Fiecare gest este monumental în propria sa dimensiune, însă în relație cu celelalte dimensiuni el nu este decât o rotiță în marele mecanism al poeziei. Privirea prin sine implică și o subiectivizare a perspectivei, dar și o privire înapoi, o încrucișare a privirii pentru că în cele din urmă felul în care un lucru este privit spune ceva despre cel care privește. În această încrucișare forma e cea care-și imaginează creatorul, iar rolul creatorului nu este de a da viață formei ci de a consemna felul în care forma se naște pe sine. Autoarea de față propune totodată și o călătorie în organic, o intruziune în anatomic ca un soi de dorință ascunsă de redare a unei autenticități inavuabile. O altă cheie de lectură e reprezentată de poemul alcătuit din două versuri Picasso în care „pleoapele ei se fac dintr-o dată/ petale pentru ceaiul lui.” Este vorba din nou despre acea secționare a realității în unități semnificative, iar asocierea lor – deși sunt elemente aparent distanțate ca sens dar apropiate ca formă – are ca rezultat final sensul, însă un al doilea sens ce transpare în poezie ca fiind mult mai clar decât primul. Un volum de savurat, pe viitor nu promit nimic.

Robert Moscaliuc

Robert Moscaliuc

Mai multe articole de