Despre melancolii şi plutiri – Diana Adamek – Melancolii portugheze

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Despre melancolii şi plutiri – Diana Adamek – Melancolii portugheze

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Este notabil faptul că lectura cărţilor Dianei Adamek implică de fiecare dată un soi de participare. Şi nu e vorba aici de simpla întâlnire cu textul (întâlnire deja subînţeleasă prin chiar conceptul de lectură), ci de o im­plicare (ce va respinge prin chiar natura ei orice pasivi­tate), de o complicitate ce se va ţese progresiv între două părţi ce îşi dispută jocul. Avem, aşadar, pe de-o parte scriitura, cu fluiditatea şi subterfugiile ei, scriitură ce nu va renunţa nicicând la joc, la schimbarea identităţilor, a măştilor şi veşmintelor ce îi vor urma îndeaproape ca­priciile pasionantei deghizări şi, pe de altă parte, citi­torul, ce va căuta să surprindă de fiecare dată fluctuaţiile ritmului şi intensităţii lecturii, ce se va adapta treptat for­fotei ce-l înconjoară, trecând, prin mişcări şi unduiri de-o imensă abilitate, din câte-un carusel ameţitor în nesfârşite pagini de linişte. Altfel spus, textul are să se definească abia aici, în miezul unei zone de interferenţe şi abandon, unde litera scrisă şi cea citită (piese hăituite pe o masă de joc) vor căuta să se armonizeze, să se urmărească şi să se seducă.

Pe aceeaşi direcţie, Melancoliile portugheze vor urmări în permanenţă să îşi absoarbă cititorul. Însă dincolo de acest dialog deschis de scriitură (şi imposibil de trecut cu vederea), ceea ce va duce încet încet la o implemen­tare a fascinaţiei, va fi atmosfera. Indiferent de regiunea în care urmează să se situeze (parte eseistică sau parte ficţională), cititorul se trezeşte dintr-o dată copleşit de forme şi ansambluri versatile, de fraze sinuoase (şi in­sinuante), care nu mai mizează pe un simplu context, ci dimpotrivă, pe o nesfârşită pluralitate.

Dacă vorbim însă de contexte, nu putem să nu sesizăm faptul că întregul volum este din start orientat către de­schidere. Dincolo de orice tendinţă (şi tentativă) de epui­zare a subiectelor tratate, „cărticica” Dianei Adamek va deschide de fiecare dată scena pe care se va juca, fără victorii şi fără înfrângeri, spectacolul identităţii plurale. Şi de aici, până la configurarea cărţii nu mai e decât un pas. Scena se reduce din ce în ce mai mult, actorii – fie ei Saramago, Camões sau sora Cipriana – îşi ocupă locurile bine definite, îşi asumă rolurile şi funcţiile ce le-au fost prescrise, iar ceea ce rămâne să se articuleze sub privirile îngândurate, nu este altceva decât o nouă mutare posibilă pe o tablă de şah.

Şi în multe dintre ipostazierile efectuate, aceeaşi umbră a jocului de şah continuă să vibreze. Nu e însă vorba aici nici de implicita organizare textuală, nici de interpretările înşiruite între cele două coperţi. Ci, mai degrabă, despre lucirea estompată a unui metalimbaj ce se detaşează cu grijă de orizontul în care făcea iniţial sens, nu pentru a destabiliza, ci pentru a aduce mărturie: în micile careu­ri, în ciuda eternelor asasinate, peste sânge, naufragii şi moarte, se joacă astfel de fiecare dată, ca pe scutul lui Ahile, spectacolul unei lumi care îşi apără deopotrivă nemărginirea şi centrul.

Un asemenea joc al deturnărilor şi statului la pândă va fi toată cartea. Părţi eseistice, fluide şi migălos con­struite şi părţi ficţionale, fluctuante şi învolburate, îşi vor spune deopotrivă povestea în timpul unui dans ce schimbă partenerii şi ritmul bătăilor inimii. De altfel, ceea ce se petrece în mica lume ficţională – oscilaţia continuă între o înaintare şi o revenire, între o închidere şi o deschidere, între pământ şi mare – va scrie totodată şi povestea discursului. Pe-alocuri lin şi moderat, sau dimpotrivă, urmând îndeaproape accelerarea evenimen­telor, acesta va reuşi constant să se sustragă. Împotriva oricărei rigidităţi, cuvintele nu vor conteni să alunece, să se desprindă din strânsoarea unui orizont îngustat şi con­formist, dând naştere intercalărilor şi schimbului de voci. Şi totuşi reţeta discursului Melancoliilor nu poate fi pe de-a-ntregul clarificată. De altfel, până şi a vorbi despre acest discurs coincide mai degrabă cu o inserare de bună voie în burta celei mai mici dintre păpuşile ruseşti. Nu putem conveni pentru fixarea unui punct solid de pornire, căci aici „nu este locul unde drumurile se deschid, nu este nici drumul magnific spre care drumurile converg, aici dimpotrivă ele îşi schimbă direcţia şi sensul”, aşadar nu putem decât să suspectăm textul, ca având o zonă de indeterminare, peste care scriitura s-a aşternut modulat, uneori reticent, dând curs multiplelor diseminări.

Textele îşi vor vorbi astfel propria limbă, desfăşurându-şi istoriile sub privirile pierdut-melancolice ale jucătorilor, neuitând în acest timp să îşi impună, fiecare în parte, propriul avatar. De aici şi întâlnirile succesive cu discur­suri incantatorii, apoi cu discursuri îmblânzite, menite să calmeze respiraţia, cu ochii scormonitori ai criticului şi glasul domol al intertextului. Altfel spus, discursul se va putea repera răzleţ, fragmentar, crescând în preajma unor fisuri şi derapaje, schiţând gesturi fugare printre salturile îndărătnice ale calului şi alunecarea înverşunată a neb­unului.

Nu priviţi însă cartea Dianei Adamek ca pe un spaţiu al crizei: spaţiul e deja cel al reflexelor, cu multiplicări şi extensii ale liniei de orizont, un spaţiu unde se împletesc nuanţe şi ecouri, întâmplări şi urme ale unor romane în mişcare ce îşi redefinesc aici contururile şi cheile de lectură. Ceea ce se creează deci ca decor, nu este un câmp de luptă, sfâşiat de contraste groteşti, ci este o „zonă delicată de confuzii”, îndelung căutată, ce va urmări să impună legea şi singurul pas clar al pasiunii, îndoiala.

Iar la un moment dat, foarte aproape de primele pagini ale cărţii, o voce cere : „lasă-mi îndoiala ; nădăjduiesc să trag din ea ca un fel de liniştire”. La fel am să vă las şi eu în această cronică – să vă luptaţi cu îndoiala, să clădiţi şi să surpaţi orizonturi, să vă hrăniţi cu imagini ce poate vă vor vorbi, şi, de ce nu, să mai inventaţi un sens.

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de