Dintre bolile făpturilor Tale, nebunia e albă (@ Adrian Suciu)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: ,

Dintre bolile făpturilor Tale, nebunia e albă (@ Adrian Suciu)

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Într-o perioadă cu secetă a literturii române contemporane – în special a poeziei – Adrian Suciu propune o întoarcere ahtiată, mascată atât textual cât şi fizic, material spre o poezie sobră, închisă, care îşi arată într-un spirit morbid nu cusăturile, ci mai mult propria organicitate, bătaia, respiraţia, fuga etc.Volumul său de poezie intitulat Din anii cu secetă este un volum ex vi termini singular din mai multe puncte de vedere deşi această singu­laritate este vizibilă doar la un nivel material. Singularitatea – am putea spune unicitatea – volumului stă în primul rând în forma volumului şi a materialului din care acesta este realizat: „manufacturat, pe hârtie produsă în atelierul propriu.” Aspectul grosolan al hârtiei produce efectul scon­tat cititorul având impresia la o primă vedere că are în faţa ochilor săi un manuscris sau un alt document valoros de o mare raritate. Singulari­tatea merge însă mai departe: „fiecare exemplar al tirajului este numerotat manual, semnat de către autor şi conţine, ataşată, o pagină de manuscris a acestuia.” Marginile roase ale volumului nu fac decât să facă trimitere la seceta amintită în titlu hârtia dând în acelaşi timp o impresie neplăcută de uscat la atingere. Din anii cu secetă este o carte care în timp se va (auto) evapora ca şi praful dus de vântul din perioadele cu secetă.

Structural vorbind, volumul este împărţit în trei secţiuni distincte: o primă parte, care conţine un ciclu de scrisori adresate unei alterităţi care ascultă dar nu răspunde; o a doua parte, intitulată Fotografii, care înfăţişeză cititorului mai multe „întâmplări de primăvară” şi o ultimă parte ce poartă numele de Prefaceri, care însumează câteva traduceri de poezie în limba engleză, franceză, maghiară etc.

Poezia lui Adrian Suciu este în genere de factură decadentistă mergând cu paşi mici dar siguri spre atitudinea psalmistului arghezian. Dintr-o perspectivă decadentistă, lumea înfăţişată în poezie a intrat deja, undeva înainte de materie, într-un proces irevesibil de entropie care se maschează sub chipul-fără-chip al unei alterităţi care, odată privită, se proiectează într-un câmp vizual care nu mai este exterior celui care priveşte, care nu mai aparţine domeniului depărtării, ci care face parte din privitor, închis în el, ca o tumoare. Cu alte cuvinte este aici vorba de o alteritate de care individul nu se poate separa, o alteritate în virtutea căreia timpul şi spaţiul capătă sens ambele construindu-se pe baza unor norme nu impuse dar existente ca legi sine qua non: „am să fac lumea cum ai vrut-o Tu” (Scrisoarea I, Ai intrat dărâmând zidul). Mai mult decât atât, această alteritate himerică nu face decât să pângărească existenţa şi aşa întunecată a celui care vorbeşte: „de câte ori m-am trezit lângă Tine,/ hălci de ploaie sfârtecau arbori şi-ncleiau/ curgerea vremii” (Scrisoarea III, Cerşind lapte şi somn). Există în acelaşi timp şi ceva care scapă de sub ochiul cititorului intrând într-un fel de punct orb: în toate poeziile din prima parte a volumu­lui această alteritate canceroasă apare reprezentată textual prin pronume de persoana a doua singular scrise cu majusculă, scriere specifică textelor religioase în care substitutele numelui divinităţii se scriu cu majusculă. În consecinţă, această alteritate poate fi văzută (există posibilitatea ca ipoteza aceasta să fie singura) şi ca o divinitate ascunsă, tăcută, faţă de care eul liric are mai mult decât respect luând în considerare scrierea cu majusculă.

Luând în considerare ipoteza divinităţii ascunse ajungem la o altă ipostază a eului liric şi anume aceea a psalmistu­lui arghezian în care sentimentele de adorare se împletesc precum şarpele pe caduceu cu sentimentele de îndoială – „am mari îndoieli” – respectiv ură: „dragostea mea pentru Tine/ împroaşcă pereţii cu sânge şi-ntreb: la ce-mi foloseşti?”(Scrisoarea V, Despre moarte numai de bine). Pe lângă masca profetică pe care autorul şi-o însuşeşte câteodată, deasupra unor poeme planează stilul emfatic al psalmistului David: „în oricare zi, aşterni pe mese bu­cate străine/ şi rachiu de nisipuri. Fiii tăi, plângând cu sughiţuri,/ se ghiftuiesc şi se-mbată./ Doamne-al oştirilor şi-al apelor limpezi,/ cu măruntaie de peşte şi vin negru să scrii/ pe ochii jupuiţi către Tine!”(Scrisoarea IX, În oricare zi), iar exemplele pot continua. Mai interesante atât din punctul de vedere al structurii cât şi din punctul de vedere al viziunii poetice vor fi scurtele poeme din cea de-a doua parte a volumului, şi anume Fotografii. Lua-te ca părţi ale unui întreg, cele doisprezece poeme pot fi legate între ele formând o mică povestioară deşi fiecare dintre ele are o anumită autonomie ideatică. Din pespectivă structurală, interesantă este tehnica cinematografică la care recurge autorul: scrise pe pagini individuale poemele dau senzaţia – preconizată în titlu – unui caleidoscop de imagini în mişcare din care cititorul are acces doar la câteva sclipiri fugitive ale realităţii.

Sui generis, poezia lui Adrian Suciu reface într-o manieră originală (luând în considerare atât forma într-un fel „ciudată” a volumului cât şi anexele pe care acesta le însumează) un drum literar care, din păcate, nu mai are capacitatea de a capta interesul unui cititor care are în câmpul său cultural experienţa decadentismului (simbo­lismului), a poeziei argheziene etc., într-un cuvânt experienţa literaturii moderne şi postmoderne. Reluarea unui drum deja parcurs ridică semne de întrebare în ceea ce priveşte miza unei astfel de poezii.

Robert Moscaliuc

Robert Moscaliuc

Mai multe articole de