Dragoș Bucurenci, Mihaela Ursa, Ruxandra Cesereanu

De . Categorii: Dosar Bloguri, Dosare, anchete, Numărul 5-8/2008, Numere revistă

Etichete: , , ,

Dragoș Bucurenci, Mihaela Ursa, Ruxandra Cesereanu

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

La vie est une phrase interrompue sau imaginea României într-o oglindă verde

România verde și virtuală a lui Dragoș Bucurenci a reușit să mă seducă/ lovească din plin: după ce am escaladat două blogosfere labirintice (literare sau care au pretenții literare) și încărcate de (sub)semnificații și trimiteri academice (subliminale chiar), am dat de un blog (non-literar și fără aere de jurnal de geniu) simplu, practic, pentru toată lumea, ce oferă o imagine în verde – și aici mă gândesc la o imagine deloc pozitivă – a spațiului mioritic în care respirăm. Textele sale palpită de energie gazetărească și ironie, iar combinația de amintiri din școala generală și studenție cu evenimente politico-economice (dar și culturale) actuale face ca totul să transpară ca un jurnal bidimensional ce oferă o imagine sincronică și diacronică în același timp. Deși ironiile autorului nu sunt destul de acide, argumentațiile pe care acesta le urmărește au o logică ludică, rece și dureroasă, fără citate excentrice sau metafore clișeizate, fără idealisme, doar teroarea fără dinți a realității românești. Articole precum Ce-am învățat (o excelentă luare aminte pentru studențimea de astăzi din care aflăm că „pentru a termina o facultate, nu trebuie să fac altceva decât să rabd”) sau Cum se naște în România fac din blogul de față unul manjabil asezonat cu accente caragialești. Aviz fumătorilor: „orice fumător care se respectă cunoaşte pe cineva al cărui unchi a fumat două pachete pe zi toată viaţa şi a trăit bine mersi până la bătrâneţe.” Pentru un plus de savoare, vă sugerez să ascultați Don’t worry, be happy în timp ce lecturați.

Portret (de familie) și autoportret virtual

Piciorul de plai virtual al Mihaelei Ursa începe (sau se termină, de asta nu sunt sigur pentru că post-urile sunt luate în sens invers) cu un portret „întocmit de Rux” și un autoportret mai mult indirect autoarea notând experiențe (pe)trecute precum și unele recomandări literare/ media (O piesa / un clip de pe YouTube) și alte asemenea. În definitiv majoritatea textelor înmagazinate în spațiul virtual sunt fie pagini ale unui jurnal de lectură, fie recenzii ale unor cărți abia apărute, fie pagini disparate ale unui jurnal personal (în care transpare mereu experiența personală în cadrul familial/ universitar etc.), fie anunțuri pentru tot felul de festivaluri și alte ocazii literare sau artistice (un exemplu excelent este „Dragilor, ia mergeti sa-mi vedeti iubitul pe www.[etc].com” sau „Reclama pentru tabăra de poezie”), fie expoziții academice de idei pornite de la dileme existențiale precum „noua dilemă a caprei” (poziție sau animal? vacă sau oaie?), fie notații gen margine de ziar pe care notezi ce-ți vine în minte la momentul respectiv (și Emily Dickinson făcea la fel, diferența e în stil și abordare), fie eseuri școlărești despre feminism (vezi „De ce nu vor româncele să devină feministe?”/ „Clişee despre feminism, clişee despre femei: de ce se tem bărbaţii? și alte asemenea), fie bibliografii (teoretice și orientative) pentru cursul de „Literatură erotică și studii de gen” și nu în ultimul rând „Norme de redactare a aparatului critic şi a bibliografiei unei lucrări ştiinţifice”. O altă categorie de texte e cea e cea reprezentată de meditațiile ontologice gen „ce-mi mai zic pruncii mei” bazate pe poveștile inocente ale celor doi copii ai autoarei. În acest sens unul dintre textele virtuale se sfârșește apoteotic în „voi vă mai amintiți prima voastră poveste?”. Cireașa de pe tort, un text asemănător știrilor de la ora 5 în care un bărbat se sinucide din cauza unor ratări succesive în viața de cuplu (un copil care nu vorbea și o soție care poza goală pe internet „oferindu-și serviciile sexuale”). Sugestii de lectură a diablogului: luați-l ca atare, e simplu, siropos, inocent și folositor.

Mankurtul și sindromul Alice in Wonderland

Diablogul (termenul aparține autoarei) Ruxandrei Cesereanu pare a fi – și în cazul de față aparențele nu înșală – un fel de călătorie (a minții) în trupul astral, fascinant în același timp, al unei ființe neobișnuite prin felul în care intră în contact cu lumea. Ochiul care privește e un organ hibrid ce traversează materialitatea lumii posedând-o prin spirit (un fel de suflare ce intră în obiecte dându-le un alt fel de a fi). Este vorba în definitiv de o scriitură care reușește să străbată pagina virtuală și să respire la unison cu cititorul obligându-l să iasă pentru o secundă din trupul său și să intre într-un fel de osmoză cu textul și cu lumea înfățișată de acesta. Lăsând deoparte paginile de jurnal de călătorie (hoinăreală prin spații exotice precum Grecia, Italia etc.) și alte asemenea minunății de blogosferă, diablogul de față e și un interesant jurnal de scriitor ce dă sfaturi binevoitoare unor posibili, sau deja existenți, scriitori/ poeți care au aceeași ambiție binevoitoare de a-și îmbunătății vocabularul sau chiar imaginarul (citind blogul am descoperit un cuvânt de care nu auzisem niciodată și anume anțărț, definit în DEX prin „acum doi ani”). În rest picturi suprarealiste aparținând unor pictorițe precum Leonor Fini, Remedios Vará și Leonora Carrington (foarte interesante de altfel), poeme ce pulsează într-un turbion frenetic de alchimie combinată cu un naturalism ce bântuie câmpul visual al cititorului, vise transcrise în cuvinte (și interpretate), tot felul de precizări administrative și last but not least îndemnuri de genul „citeşte niscaiva fragmente din Apocalipsă (niciodată tot) şi gândeşte-te că te lupţi cu însăşi Nebunia.” Pentru doritori am și o sugestie de lectură a diablogului: muzică chillout, o duminică pe moarte și un somn scurt după (garantez experiența onirică din timpul somnului).

Robert Moscaliuc

Robert Moscaliuc

Mai multe articole de