Dumitru Bădiţa – INVITAT LA SĂVÂRŞIN
Volumul Invitat la Săvârşin a apărut recent la editura Casa de pariuri literare. Mai multe informaţii aici.
///
am fost în tabăra de poezie de la săvârşin, undeva pe la începutul lunii septembrie. când am ajuns, organizatorii mi-au comunicat că nu mai am loc în camerele rezervate, dar se îngrijiseră să dorm în casa unei octogenare, la 7 km de tabără. bătrâna a refuzat banii pentru cazare, dar mi-a cerut în schimb, drept plată a chiriei, să-i strâng un vagon de vreascuri. am ajuns foarte rar în tabără. lipsesc din toate pozele, iar cele câteva poeme scrise atunci nu au intrat în antologia „nasturi în lanul de porumb”, fiindcă dosarul predat unei funcţionare de la primărie pur şi simplu a fost pierdut. mai mult absent decât prezent în viaţa acelei tabere de poezie, am avut parte în afară de experienţe insolite.
Un termos cu ceai de busuioc
M-am trezit târziu şi imediat am ştiut că mâinile mele nu vor prinde firul principal al zilei. Cel mult câteva capete de aţă sau un pumn de scame. Am explorat acareturile gazdei mele până am dat peste un topor ruginit. Am plecat şi am ascuns toporul într-o tufă de trandafiri ca să pot intra în bar. Beam bere din halbă, mă uitam la fata de la bar şi lent am lunecat în reverie. Intram cu fata în camera unei case lungi, tip vagon, cum sunt casele în Banat. După ce am închis uşa a început să plouă. Fata s-a dus să închidă fereastra şi să ia de pe pervaz două perne mari şi albe. Stropii de ploaie pocneau frunzele de nalbă, în depărtare vuiau Mureşul şi pădurea de goruni de pe versanţi. În cameră atmosferă de prosperitate rurală. Cearceaf curat şi răcoros. Un purice fâlfâie în părul de pe antebraţul mâinii mele drepte. Ies în cadrul uşii şi întind mâna sub şuvoiul de apă care vine de pe acoperiş pe un scoc de tablă. Pielea şi părul se udă, puricele dispare în diluviu. Fata mă strigă. E deja în pat, cu un album mare plin cu poze vechi, gata să-mi prezinte arborele ei genealogic. Beau bere şi văd că fata a plecat de la bar şi acum stă în uşă. Aş vrea să o întreb ceva despre Săvârşin, nu ştiu ce. Poate la cât închide barul. Constat că e gravidă într-o lună avansată. Plătesc şi ies. Fata mă strigă să-mi spună că mi-am uitat rucsacul.
Apuc spre munte. Toporul încape în rucsac şi asta mă mulţumeşte. Poteca se bifurcă. Un indicator forestier mă informează: spre răsărit e „vârful cu dor”, spre apus e „valea seacă”. Optez pentru „valea seacă”. Ajung pe malul unei albii secate complet. Bolovanii şlefuiţi cândva de apele repezi zac în soare înconjuraţi de nisip şi pietriş. Nouri de musculiţe traversează albia. Pe potecă se plimbă perechi de bătrâni. Sunt turişti veniţi din marile oraşe. Vorbesc în şoaptă şi au feţe senine. Curios, pielea lor nu are riduri. Trec pe lângă ei, înclin uşor capul şi ei îmi răspund la fel, cu o uşoară înclinare a capului. Câte unul se opreşte şi face pozeze sau filmează cu minuscule handycam-uri.
Cobor în albia uscată. Ori eu m-am micşorat, ori spaţiul şi-a modificat distanţele, fiindcă bolovanii îmi par acum de mărimea unor stânci, iar matca a ceea ce a fost un modest râu de munte pare acum a unui fluviu. În jurul meu e un deşert alb, brun şi galben. Mi se face sete. Aud ceva susurând sub picioarele mele. Sap cu mâinile, apoi cu toporul ruginit. Nisip umed. Un mic şuvoi de apă. Scot din rucasc un pai de plastic păstrat de acum un an, când am mâncat ultima oară la macdonalds. Trag, dar nu urcă nicio picătură de apă. Bag paiul la loc în rucsac şi mă aplec. Ori capul meu s-a micşorat, ori groapa aceea s-a mărit, fiindcă acum stau cu capul aplecat şi mă uit în jos cum m-aş uita într-o pivniţă printr-o spărtură în podea. Gândesc:”dacă m-aş concentra, aş putea obţine un maximum de elasticitate a gâtului, astfel încât să-mi pot coborî capul cu vreo câţiva metri, pâna la apă”, apoi îmi dau o replică zic eu de bun simţ:”dacă aş avea o aşa putere de concentrare, atunci mi-ar fi mult mai uşor ca prin autosugestie să-mi dau senzaţia de rehidratare.” Uitându-mă la apa de neatins care sclipea acolo jos în bătaia unor raze scăpate pe lângă urechile mele îmi trece prin minte că în adâncul gropii susură chiar sufletul meu. „Ai putea încerca un pahar cu ceai de busuioc din termos”. Glasul a venit de undeva de sus din partea dreaptă. Mă ridic. Pe câte un bolovan stau aşezaţi un bătrân şi o bătrână, cu faţa fără riduri, îmbrăcaţi în haine de in şi ţinându-şi rucsacul lângă picioare. Bătrânul scoate un termos, toarnă ceai în capac şi mi-l întinde zâmbind. „Ai avut noroc cu noi că suntem exploratori şi nu mergem ca toată lumea pe potecile turistice. Săptămâna trecută am urcat pe vârful Trescovăţ, vrem să ajungem pe Naruţu şi apoi pe Furu. Pe oriunde umblăm însă termosul cu ceai de busuioc nu ne lipseşte. Tu nu citeşti Formula AS?”
Lămâi de vânzare
În cea de-a patra zi m-a lovit oboseala, mai întâi în membre şi articulaţii, apoi la nivel cerebral. Am renunţat fireşte să mai merg în tabăra de poezie şi nici în pădure după vreascuri nu m-am mai dus. Zăceam de o oră, când bătrâna, gazda mea, mi-a bătut în uşă şi m-a rugat să-i fac un serviciu: să-i cer nepoatei ei care lucrează la primărie o lămâie, fiindcă îi este poftă, chiar aşa a zis „îmi e poftă să beau o citronadă.” Funcţionara plecase din primărie direct acasă din cauza unei inflamaţii la o măsea, un molar din câte am înţeles. Fata, în ciuda durerii, nu m-a primit cu ostilitate. Mi-a arătat lămâiul şi m-a rugat să aleg eu ce fruct vreau. Am rupt unul dintre globuleţele acelea galbene şi l-am băgat în rucsac. Apoi m-am uitat insistent la arbustul înfipt în pământul negru şi gras conţinut de o cutie din scânduri prevăzută la colţuri cu mânere cauciucate. După ce l-am contemplat un timp, am rugat-o pe fată să mă lase să car cutia cu lămâiul încărcat de fructe până în parcarea tirurilor, unde e un restaurant şi unde opresc şi autobuzele şi alte maşini. Îmi propusesem să vând lămâi din copăcel şi numai un fruct pentru fiecare cumpărător. Funcţionara a surâs, iar reacţia ei m-a umplut de bucurie. E reconfortant să le faci pe femei să râdă. În plus, speram că astfel mă reabilitam un pic, după ce o decepţionasem ieri cu lipsa mea de talent în arta masajului. În timp ce încărcam lămâiul în căruţa unui vecin, am auzit-o pe nepoată plângându-se la telefon către bunica ei, gazda mea, din cauza durerii de măsea şi am mai auzit, aşa, printre opinteli, că „omul e pe drumul pe care l-ai pus tu.” Când mă pregăteam să urc în căruţă, atent să nu-mi rănesc faţa în crengi, funcţionara mi-a strigat că pentru orice daună pe care o va suferi lămâiul, va trebui să prestez muncă serioasă în gospodăria ei.
După ce i-am găsit cutiei cu arburstul plin de fructe un loc pe undeva mai în centrul parcării, mi-a venit ideea să sap chiar acolo lângă bordură şi să îngrop cutia astfel încât să dau iluzia că lămâiul e înrădăcinat direct în natură. Asta mă aşteptam să producă uluială celor care coborau din maşini. Eram entuziasmat, ca orice om pus în mişcare de un proiect propriu, şi nu mai simţeam oboseală. Am împrumutat un hârleţ şi am atacat straturile. Printre ierburile uscate de soare zăceau câteva prezervative. După primele lovituri am scos o cutie de conservă, două dopuri metalice, un pix spart şi un ac de siguranţă. Am mai dat peste câteva sârme ruginite, apoi de la nici 15 cm sub humusul de pădure urmele civilizaţiei au dispărut total. În jos, numai sedimente şi nisipuri şi rocă, împărăţie a mineralităţii neprihănite. Am reuşit să trag cutia în groapă. Surplusul de pământ l-am aruncat cu lopata într-un tomberon din apropiere. Am nivelat solul şi am întins şi lipit bucăţile de glie înierbată. Aparent, lămâiul creştea acolo de câţiva ani buni.
Vândusem câteva fructe unor turişti coborâţi dintr-un autocar. Lumea băgase de seamă că în vechea parcare de tiruri vegetează un lămâi autentic din crengile căruia eu rup fructe şi le vând. Livram lămâile drept suveniruri de la Săvârşin, dar nu îmi păsa dacă vreo doamnă mai vulnerabilă la tracasările călătoriei cu autocarul ar fi stors lămâia într-un pahar cu apă.
Norul negru şi-a ridicat capul deasupra stejarilor bătrâni din marginea şoselei şi a început să scuipe în toate părţile bile de gheaţă, parcă tot mai îndrăcit pe ramurile bietului lămâi. Bucăţile de grindină m-au pocnit în cap şi am fugit sub copertina terasei din apropiere. Arbustul se contorsiona sub loviturile rafalelor de vânt şi a pietrelor căzute din cer. Nu puteam să-l ajut. Dacă nu l-aş fi îngropat poate aş fi reuşit să târăsc cutia până pe terasă. Sorbeam dintr-o bere şi îl priveam abandonat sadismului furtunii. Presupuneam, amintindu-mi de teoriile care promovează sensibilitatea plantelor, că lămâiul a atins nivelul maxim de stress. Eram vinovat. Ca să-mi diminuez responsabilitatea, am apelat la ideea că eu, ca om, nu am acces la felul cum se simte lămâiul în, cum să spun, lămâitatea sa. Mă străduiam să produc idei care să-mi asigure un anumit grad de indiferenţă, de fapt să mă simt cât mai puţin vinovat. Puteam manipula relativ uşor relaţia cu lămâiul, dar momentul întâlnirii cu proprietara lui era deja înfricoşător. După ce a încetat furtuna, am dezgropat cutia şi cu ajutorul unui căruţaş am transportat lămâiul acasă. Nu era complet distrus, ba chiar îmi dădea speranţe că îşi va reveni. Surprinzător, fata nu m-a asasinat. Mi-a spus că lămâiul ei are putere de regenerare. M-a rugat să intru într-o magazie să iau o lopată şi un târnacop, apoi mi-a arătat pe unde să sap un şanţ pentru conducta de canalizare a casei. Când am luat o pauză, am auzit-o prin fereastra deschisă spunând tare în telefon, ca să o aud şi eu: „mulţumesc, bunico!”
Am prăvălit sămânţa de pe spinarea furnicii
Săpam şanţul pentru conducta de canalizare şi nepoata bătrânei la care am stat în gazdă s-a apropiat şi mi-a dat un măr, cred că era din soiul parmen auriu. Am apucat mărul aşa, cu mâinile pline de pământ, şi l-am terminat după câteva muşcături. De obicei îl mănânc cu totul, nu rămâne decât codiţa, dar atunci am ieşit din şanţ şi am aruncat restul într-un coş de nuiele încărcat cu diverse mizerii, apoi m-am întors la treabă. Lovisem de câteva ori într-un bolovan care nici nu se clintea, când am auzit-o pe fată: „nu-mi place deloc ce-ai făcut!”. Mi-a reproşat că în drum spre coşul de nuiele din restul de măr a căzut un sâmbure pe care l-am lăsat să zacă acolo în iarbă în loc să-l ridic şi să-l arunc în coş. I-am replicat că nici n-am băgat de seamă, dar chiar dacă l-aş fi observat, nu cred că m-aş fi aplecat să-l culeg, fiindcă nu-l calific obiect mizerabil. Am continuat spunându-i că sâmburele mărului e din natură, e o fărâmă din natură şi că ar putea germina şi produce mai târziu un pom de toată frumuseţea. Fata mi-a răspuns că spaţiul pe care mă aflu, fiind în proprietatea ei, este supus voinţei sale şi că nu am dreptul să operez nicio modificare a poziţiei obiectelor din acel spaţiu fără permisiunea ei. „Ajuns între firele de iarbă, sâmburele a creat prin prezenţa sa o situaţie nouă, diferită de situaţia când nu se afla acolo. Erau numai fire de iarbă, acum sunt fire de iarbă plus un sâmbure de măr. E, deci, un corp nou care prin simpla sa prezenţă impune un sistem nou de relaţii în cadrul acelei mici suprafeţe, fără ca voinţa mea să fie consultată!” Apoi s-a declarat enervată de posibilitatea ca sâmburele să încolţească şi acolo să crească un pom, fiindcă ea nu vroia ca în acel loc să răsară un măr, nu făcea pur şi simplu parte din planurile sale, iar eu nu am dreptul să creez situaţii noi fără ca ea să consimtă. Am sărit iar din şanţ şi mergând ca un patruped am explorat cu deplină concentrare traseul până la coşul cu resturi menajere, ca să depistez sămânţa. Am dat peste un ciob de sticlă subţire şi peste câteva fire textile de origine incertă, dar nu am întrebat-o pe fată dacă îşi dăduse cândva acordul ca obiectele acelea să creeze prin simpla lor prezenţă situaţii noi în grădina cu troscot. După cîţiva metri, am găsit sâmburele, dar situaţia se complicase între timp. Sâmburele nu zăcea între firele de iarbă, aşa cum îmi imaginam, ci fusese săltat de o furnică decisă să-l transporte nu ştiu unde. Era dificil să-i smulg furnicii din spinare sămânţa de măr fără să o nenorocesc într-un fel, fiindcă nu am delicateţea şi dexteritatea necesare pentru astfel de operaţiuni. Singura soluţie era să uzez de un pai uscat. Am întrebat-o pe fată dacă pot să rup un pai uscat din grădină. A fost de acord. Am apropiat vârful paiului de furnică şi am reuşit să-i răstorn sămânţa din spinare. Insecta, tenace, s-a întors să se împovăreze din nou, dar am apucat sămânţa rapid cu două degete şi furnica s-a retras probabil frustrată. I-am spus fetei că nu vreau să arunc sâmburele în coş, ci am să-l păstrez şi să-l pun în altă parte. M-am apucat din nou de lucru şi fata a dat un telefon mătuşii sale şi am auzit-o spunându-i „nu, nu a găsit nimic până acum, încă mai sapă.”
Majestatea sa mi-a oferit o sticlă de vin franţuzesc
Am intrat în parcul castelului printr-o spărtură descoperită în zidul dinspre pârâul Troaş. Vroiam să-l întâlnesc pe rege şi îndrăzneala mi-a fost răsplătită: majestatea sa stătea pe mal cu şalele lipite de trunchiul unui arin şi contempla apa iazului încreţită pe alocuri de rafale şi învolburată de crapii care săreau să hăpăie. Avertizat de foşnet, regele şi-a întors capul şi atunci mi-am ridicat şapca ( şapca mea kaki al cărei cozoroc rigid s-a opus glorios într-o seară să nu mi se înfigă în ochiul drept peţiolul smuls de vânt din salcâmul de pe strada arthur verona ) şi l-am salutat ţipând: „să trăiţi, majestate” şi am continuat aproape fără pauză: „ îmi permiteţi să mă apropii?”. A încuviinţat şi imediat am călcat pe podul din lemn arcuit în stil chinezesc peste şanţul căptuşit cu humusul cutreierat de miriapozi. Mi-am plasat şapca în rucsac şi mi-am lăsat rucascul să-mi cadă la picioare în iarbă, apoi i-am spus regelui numele meu şi că sunt unul dintre invitaţii taberei de poezie. „Majestate, în tinereţe aţi dansat cu bunica mea. Mai exact, aţi jucat în horă în poiana din faţa mânăstirii Polovragi, când aţi fost în excursie cu primul nostru patriarh, Miron Cristea.” Am luat viteză: „ Aţi dat copiilor bani de argint cu efigia majestăţii voastre. Tatăl meu a câştigat unul la rişcă şi peste treizeci de ani, adică pe la începutul anilor optzeci, am găsit moneda în sertarul mesei din lemn de brad vopsite în albastru marin. Mi-au explicat că încrustat în metal e chipul majestăţii voastre şi am fost uimit să aflu că în România au fost şi regi, fiindcă eu credeam că am avut numai domnitori şi preşedinte, adică de la Alexandru Ioan Cuza până la Nicolae Ceauşescu nici nu mă mai gândeam cine a fost conducător. Banul acela a completat în mintea mea un gol istoric, dar ai mei îl foloseau şi în medicina veterinară, nu am văzut cum , dar mi-au spus că îl atingeau de ţâţele vătămate ale vitelor pentru a le stimula vindecarea. Banul acela e acum în rucsacul meu şi mi-am dorit să vă întâlnesc ca să vi-l ofer.” Am scos moneda din rucsac. A privit-o cu placiditate şi cu un surâs subţire şi melancolic. Regele octogenar, „fostul suveran”, cum îi spun republicanii postcomunişti, îl privea pe tânărul rege metalizat şi toată epoca dintre ei părea abolită. Apoi am lăsat imaginile să se refacă: imaginile abdicării, ale exilului, ferma de păsări, manşele avioanelor, Versoix, Revoluţia la televizor, încercarea de repatriere, întoarcerea brutală de pe autostradă la ordinul lui Iliescu, reconcilierea, ginerele Radu Duda, restituirile imobiliare şi funciare, înapoi la Săvârşin la volanul unei maşini de teren ( odinioară venea cu avionul ) până în cea mai frustă clipă a prezentului: aceea în care îşi privea efigia tinereţii eternizată în argintul unei monede. Am văzut moneda ţinută între degetele regelui şi mâna regelui tensionată, pregătită să arunce şi apoi moneda în aer urmându-şi traiectoria curbilinie şi luminând deasupra iazului şi pe apă fugitivă o umbră punctiformă topită lângă mal în umbra arinilor şi moneda lovind un trunchi au sărit fărâme din scoarţă iar moneda a ricoşat şi a căzut în apă şi a dispărut, dar regele s-a abţinut, mi-a returnat banul în palmă, l-am băgat la loc în rucsac şi peste câteva minute regele mi-a întins mâna şi după l-a rugat pe administrator să-mi aducă o sticlă de Beaujoles din 1972, apoi a intrat în castel şi nu l-am mai văzut. Administratorul m-a privit cu ostilitate şi rânjea continuu. M-a prevenit că trebuie să mai aştept până vine pivnicerul. L-a sunat pe pivnicer, dar numai după ce s-a îndepărtat câteva zeci de metri. După o jumătate de oră a venit pivnicerul cu o sacoşă de rafie în mână. A coborât în cramă şi a ieşit de acolo cu aceeaşi plasă de rafie şi aproape mi-a poruncit să o îndes în rucsac, dar nu l-am ascultat, şi mi-a strigat că cine pielea lui sunt eu să-mi dea regele o sticlă cu vin, apoi a emanat un jet de vulgarităţi şi m-a lovit cu piciorul în şoldul drept tocmai când plecam. Am tras fermoarul sacoşei de rafie şi am scos sticla cu vin: o butelie cu vin de masă din Podişul Transilvaniei. Mi-am lipit degetele de gâtul sticlei, am aruncat-o şi l-am nimerit în spate, puţin mai jos de omoplaţi. S-a arcuit, a icnit, sticla a căzut pe aleea pavată cu granit, iar eu am procedat aşa cum procedez de obicei în momentele mele de maxim eroism: am fugit pe poarta castelului, dar nu m-am dus acasă la gazda mea, ci am urcat pe un deal de unde se vede Mureşul ( am nevoie de privelişti vaste ca să mă calmez ) şi am stat acolo până s-a făcut noapte. Slujbaşii îl minţiseră în felul lor pe rege: majestatea sa îi rugase să îmi dea Beaujoles, dar ei săriseră cu vin de masă de pe Târnave. Pe undeva îl minţisem şi eu pe rege: nu jucase în horă cu bunica mea, ci cu Florica lui Loghin, dar totuşi banul de argint era din patrimoniul familiei şi chiar nu-l cumpărasem de la numismaţi.
Dumitru Bădiţa
1 Comment
Comments are closed.