După cortină – la Porţile Deschise (Cluj 2010)

De . Categorii: Diverse, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: ,

După cortină – la Porţile Deschise (Cluj 2010)

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

*Fade in*[1]

De doi ani încoace am tot amânat începerea unui articol despre Ziua Porţilor Deschise la Teatrul Naţional din Cluj, din motive mai mult sau mai puţin bine întemeiate: în primul an al organizării evenimentului fusesem atât de încântată de ceea ce urma să aflu şi să experimentez, încât cu siguranţă mi-ar fi ieşit un articol fanatic, în ciuda minusurilor organizatorice etc. Iar la a doua ediţie, oferind mental aceleaşi buline vesele sau triste, mi-am zis, din nou, poate data viitoare. În sfârşit, am aici micul articol întârziat şi editat, care-o să vă povestească de ce – în ciuda îmbulzelii anilor trecuţi şi a problemelor gen aşteptat la coadă mai bine de o oră, problemă rezolvată anul acesta spre marea mea bucurie – îmi place să merg în fiecare an de Ziua Internaţională a Teatrului (27 martie – începand cu 1962), la teatru. În continuare voi încerca să menţionez principalele puncte de atracţie din deja instituita tradiţie a evenimentului, în ordine relativ aleatorie.

Dimineaţa începe cu întâlnirea celor mici cu Magicianul (Marian Râlea, cel pe care nu prea apucam să-l văd duminica pe când eram şi eu… de vârsta lor) – aproape că aş putea spune că sunt invidioasă, lumea rezervată lor parcă şi-a pus la poartă un mic lăcăţel argintiu pentru cei „mari”. Dar să ştiţi că o dată, acum vreo 4 ani, am reuşit să găsesc cheiţa – cumpărându-mi bilet la spectacolul pentru copii „Darul Sfântului Nicolae”. A fost frumos să fiu printre ei, copiii pentru care actorii teatrului deveneau personaje de poveste, dar şi ciudat faptul că – până şi la înălţimea mea de… asiatic – a trebuit să fiu atent sprijinită într-un colţ pe lângă scenă pentru a nu obstrucţiona vederea celor mici. Revenind: Magi pare neschimbat după mai bine de 15 ani, trebuie că e un efect al energiei publicului spectator, altfel nu-mi explic.

Colţul literaturii oferă în fiecare an oportunitatea asistării la discuţiile între scriitori precum Ion Vartic, Ion Pop, Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Pecican, Ion Mureşan, Adrian Popescu etc., delectarea cu lecturile publice, cât şi primirea în dar a volumelor cu autograf.

Alte secţiuni au inclus de-a lungul celor trei ediţii, expoziţia de afişe ale spectacolelor TNC precum şi proiectarea acestora şi a pozelor din reprezentaţii, piese de teatru în repetiţie deschisă (anul trecut fragmente din „Umbra albastră” şi anul acesta din „Visul unei nopţi de vară”), standuri de carte şi obiecte personalizate cu emblema teatrului; începând cu această ediţie s-a inaugurat şi secţiunea Restituiri unde s-a putut viziona spectacolul „Hamlet” în regia lui Vlad Mugur, unul dintre capetele de afiş ale teatrului la începutul anilor 2000 şi, tot în premieră, Libraria Cărtureşti a organizat o ceainărie la ultimul etaj, metodă numai bună de relaxare între două vizite sau după ce ai bifat tot ce era de văzut.

Am lăsat intenţionat la sfârşit tocmai punctul meu preferat din program: vizita în culise. Pe lângă faptul că ai voie să te plimbi mai pe oriunde în teatru (şi cu ocazia asta te mai poţi şi întâlni cu personaje îmbrăcate în costume de epocă), actorii vă vor conduce în mini-grupuri în culisele teatrului, oferindu-vă informaţii despre clădire (Mă abţin de la prezentarea datelor istorice – ele pot fi uşor găsite pe site-ul teatrului: http://www.teatrulnationalcluj.ro/. Dar, într-o paranteză fie spus, mi-aş dori să prind momentul realizării planurilor despre care se vorbea chiar de la prima ediţie, anume restaurarea teatrului şi redarea înfăţişării pe care construcţia o avea înainte de regimul comunist – epocă în care s-a considerat potrivită acoperirea foiţei de aur a decoraţiilor interioare cu vopsea.) şi despre manevrele ascunse în spatele unui spectacol de teatru. V-aş spune câteva dintre secretele acestora, în avântul meu entuziast, dar cred că e mai bine să auziţi şi să vedeţi chiar voi, eu rămânând doar spectatorul căruia îi place să stea cât mai aproape de scenă, să o simtă trepidând sub paşii actorilor la un spectacol-studio sau să atingă catifeaua roasă de pe marginea scenei mari, să se gândescă la fantomele din sala de maşini a teatrului, la „pantaloni”[2], la tunelurile subterane ce leagă TNC-ul de câteva obiective din Cluj, şi la cât de dragă îi e lumea aceea de care e despărţit printr-o pânză uşoară şi invizibilă, ce delimitează spaţiul între ochii strălucitori de o parte şi palmele arzând de cealaltă.

Sunt şi eu unul dintre cei care – după un spectacol reuşit – încearcă să-şi pună sufletul în mâini pentru a oferi ceva lumii de după cortină. Şi, o dată pe an, pot fi eu însămi – „după cortină”.

*Fade out*[3]

Mirela Dimitriu


[1] fade in – deschiderea secvenţei din negru

[2] pantalon – parte a decorului de teatru, destinată pentru a oferi perspectivă

[3] fade out – închiderea secvenţei în negru

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de