Manic Street Preachers / The Radio Dept. / The Temper Trap

De . Categorii: Cronici, Eclectic (Dan), Muzica, Numărul 1-3/2010, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , , ,

Manic Street Preachers / The Radio Dept. / The Temper Trap

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Manic Street Preachers – Journal for Plague Lovers
Columbia, 2009

Există o legătură foarte strânsă între (deja) clasicul The Holy Bible (1994) şi Journal for Plague Lovers (2009), ale trupei galeze Manic Street Preachers. Chiar înainte să dispară în mod misterios în februarie 1995 (la nici jumătate de an după lansarea THB), cel care a fost compozitorul/chitaristul/spiritul Manic Street Preachers, în prima epocă a acesteia – Richard James Edwards – lăsase membrilor trupei o colecţie de versuri, haikuri, colaje, cântece şi desene ce au stat la baza alcătuirii albumului JfPL. Pe deasupra, artworkul ambelor albume a fost imaginat de către Jenny Saville, iar atât THB, cât şi JfPL sunt construite din câte 13 piese. Însă dacă THB putea fi interpretat ca o virulentă platformă politică/socială ce muşca nebuneşte dintr-un prezent colcăind de putregaiuri, JfPL e testamentul de un umor uneori ireal (a se vedea Jackie Collins Existential Question Time – titlul piesei spune totul – ori Me and Stephen Hawking: Overjoyed, me and Stephen, we laugh. / We missed the sex revolution / when we failed the physical…) al unui tânăr cândva chinuit, neputincios, ce pare că ajunsese într-un punct în care se simţea poate nu obligatoriu (mai) fericit, însă mai calm, mai împăcat cu destinul.

Dacă THB reprezenta o viziune întunecată asupra lumii înconjurătoare (My idea of love comes from / a childhood glimpse of pornography…), JfPL face acelaşi lucru cu micuţa lume interioară (Loose and guilty and whipped, / sterility persecutes. And I have plenty…). Politicienii mint, la fel şi iubiţii, iar atingerea perfecţiunii a devenit o cauză pierdută, atât în societate, cât şi în dragoste (This joke sport severed I endevoured / to find a place where I became untethered…). Iar dacă THB avea un sound furios, abraziv, sumbru, JfPL musteşte de eleganţă, de melodicitate, de surprinzătoare inversiuni sonore ce te lasă fără răsuflare între piese şi te arestează în mod iremediabil, cu urechea-n boxă. Nervul, dezlănţuirea de energii post-punk se regăsesc pe All Is Vanity şi pe uvertura ,,în bass major” Peeled Apples, în timp ce This Joke Sport Severed şi Facing Page: Top Left stau sub semnul resemnării, al dulce-amarului – pe fondul unor construcţii rafinate şi al unor detalii subtile din chitare acustice ori harpe, vocea solistulului James Dean Bradfield e mai catifelat-mângâietoare ca niciodată. Cvartetul de piese pe care l-am ales mai sus îmi pare reprezentativ pentru un album/o trupă/un om (Richie Edwards) aflat(ă) într-o continuă fricţiune între tendinţele sale opuse.

Pe Lifeblood (2004), Bradfield amesteca, cu delicateţe, disperare şi umilinţă în interpretarea unor versuri cu adevărat bântuitoare: A soul in pain / has no image to reclaim / to repel ghosts. Eu unul cred că Edwards şi-a găsit acea imagine, acel colac de salvare în Journal for Plague Lovers, care, cu siguranţă, e unul dintre cele mai bune albume ale lui 2009 şi, poate, al ultimei decade.

///

The Radio Dept. – Clinging to a Scheme
Labrador Records, 2010

Începând cu 2002, neobosiţii meşteşugari indie pop The Radio Dept. nu au lăsat să treacă un an de la Dumnezeu (cu excepţia lui 2007) fără să fi scos ceva. S-au adunat, astfel, două albume foarte bine primite de critici şi un evantai larg (dar foarte larg!) de EP-uri ce mixează infuzii de nostalgie, nuanţe verzui şi mici surprize electronice. Al treilea album al trupei, Clinging To A Scheme, lansat anul acesta, merge în buna tradiţie a trupei, respirând prin toţi porii un pop rafinat, fin, mult ralanti, mult Nord. Încă din hipnotica introducere Domestic Scene, cu a sa chitară pulsând delicat, însoţitoare perfectă pentru vocea caldă, reverberată (deja trademark al casei) a lui Johan Duncanson, cei trei suedezi (îi adăugăm în listă pe Daniel Tjäder şi pe Martin Carlberg) îşi invită ascultătorii într-o aventură pe pereţii camerei, transformaţi instantaneu în hipodromuri pentru cai multicolori (nu doar verzi). Îi urmează Heaven’s On Fire, o ghiduşie de 3 minute jumătate ce amestecă ritmuri săltăreţe, synth-uri vioaie – gălăgie stoarsă din fundalul sonor al celor mai frumoase vise, la fel de reconfortantă ca o ploaie de aprilie ce te surprinde în mijlocul unui câmp verde, nesfârşit. Băieţii din departamentul radio îşi arată măiestria cu adevărat, însă, abia pe a patra piesă de pe album, Never Follow Suit, unde izbutesc să împletească un culcuş moale din sample-uri vaporoase, din ritmuri de claviaturi, uşor reggae, uşor eighties, uşor. Chiar dacă piesa are o structură repetitivă, totul rezidă, ca de multe alte ori în cazul celor de la The Radio Dept., în accentuarea treptată a acestor repetiţii, în subtilităţi, în variaţii graţioase de percuţie, de secvenţe izvorâte din cele mai prietenoase sintetizatoare, în versurile neliniştite/neliniştitoare (aproape) şoptite de Johan: You want to, you wanted to, but never dared toNever Follow Suit e, probabil, ce ar fi ieşit dacă nişte extratereştri senini şi meticuloşi ar fi încercat să (repro)ducă pe planeta lor îndepărtată atmosfera din muzica anilor ‘80. Adăugaţi-i ambientala A Token Of Gratitude, The Video Dept., cu a sa chitară zglobie, zgâriată, indie-rockish, single-ul aproape aerian David şi visătoarea You Stopped Making Sense din final şi veţi obţine un calmant pentru această primăvară întârziată, un bun hidratant pentru spirit. O să vedeţi/auziţi: astenia n-a fost niciodată mai dulce.

///

The Temper Trap – Conditions
Infectious Records, 2009

Rar se întâmplă ca o trupă să impresioneze cu o piesă de debut, darămite (!) cu un întreg album de debut. Ori Conditions, al australienilor de la The Temper Trap, surprinde în primul şi în primul rând prin coeziunea sa: piesele se înlănţuie frumos şi variază, ca stare, undeva într-un triunghi al sentimentelor/ Bermudelor determinat de A – bucurie, B – bucurie şi C, ei bine, bucurie… Căci despre asta e vorba, oameni buni, despre un album/o trupă cu mult joie de vivre, joie de chanter. Lucru care se simte încă din piesa ce deschide Conditions, Love Lost, unde ascultătorul, chiar dacă servit cu o porţie bunicică de sentimentalism (în ceea ce priveşte tema versurilor, titlul e cât se poate de sugestiv), nu va găsi nimic trist. Dimpotrivă, pachetul muzical oferit de Temper Trap e la fel de înviorător ca un duş elveţian. Pe măsură ce muzica curge, în jurul bătăilor din palme şi a clapelor ce alcătuiesc structura de bază a piesei se alipesc diferite elemente sonore precum petele de culoare răspândite pe o pânză de Monet. Comparaţia poate părea cel puţin gratuită, dar vă asigur că spectacolul e desăvârşit: în scenă îşi fac apariţia treptat chitare îmbibate până la saturaţie în delay-uri (à la Coldplay, era X&Y), tobele capătă urgenţă, iar peste toate se aşterne delicat vocea solistului Dougy Mandagi, glisând graţios printre sunete, în noi şi noi nuanţe. Voce pătimaşă, parcă în conexiune directă cu Universul ăsta gălăgios şi cu flow-ul său (nu degeaba băiatul este este originar dintr-un loc exotic – Indonezia!). Undeva pe lângă minutul 2:20, Mandagi şi gaşca ne dau un (foarte) scurt moment de respiro, cât să nu ne înecăm cu valurile de serotonină-instant, pentru ca mai apoi să fim aruncaţi în vâltoarea sonoră finală. Climax! Hehe, şi e abia primul…

Producătorul Jim Abbiss (care a mai colaborat cu UNKLE şi Arctic Monkeys, printre altele…) e un mic vrăjitor: a scos tot ce putea fi mai bun din cvartetul australian. Pe Sweet Disposition băieţii par să fi reuşit să construiască un dispozitiv prin care au concentrat o dimineaţă de mai târziu într-o piesă minunată de aproape patru minute. Şi pe Fader au mai adăugat şi vreo două-trei curcubee. Iar atunci când albumul dă semne că şi-ar pierde din avânt, undeva în a doua sa jumătate, parcă de nicăieri, loveşte Science of Fear, unde The Temper Trap dau senzaţia că au trecut brusc de pe baterii obişnuite, de 1.5 V, pe baterii de maşină. Amestecul e exploziv: riffuri nervoase, başi serioşi, tobe solide şi efecte şmechere de studio. Iată cum ar trebui să sune comercialul! Pentru că nu există muzică proastă. Doar muzică sinceră au ba. Ori debutul celor patru australieni îşi are pusă inima acolo unde trebuie, vorba celor de la NME. Aveţi grijă, însă! Sunt mari mârlani, these Aussies! Ascultându-i, riscaţi ca The Temper Trap să vă prindă în their tender trap

///

Dan Vamanu

(http://www.easylikejoimorning.com/)

Erată: În cronica albumului Manic Street Preachers s-a strecurat o greşeală. Versurile My idea of love comes from / a childhood glimpse of pornography… figurează de fapt pe piesa Life Becoming a Landslide, inclusă pe albumul Gold Against the Soul, 1993. Cronicar zăpăcit au ba, contează prea puţin. The Holy Bible şi Journal for Plague Lovers sunt, însă, fără îndoială, două albume teribile!

Dan Vamanu

Mai multe articole de