Editorial polifonic 1-3/2010 (cinematografia autohtonă)

De . Categorii: Editorial, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , , , , , , , ,

Editorial polifonic 1-3/2010 (cinematografia autohtonă)

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Fac parte din nouăzecişti şi asta e înseamnă că: m-am născut aproape de începutul anilor ’90  + cartoon network + MCM hibridizat şi, mai târziu, posturi muzicale româneşti care începeau să testeze piaţa (sau să propună una?).

În privinţa cinematografiei româneşti, nu-mi amintesc decât de figura gravă a unui Sergiu Nicolaescu, de Florin Piersic, vânturându-şi fularul, în timp ce emisiunea la care era invitat emitea pasaje din filmele în care fusese protagonist, de învăţătoarea încrâncenată şi melodia obsesiva din Veronica, de la nesfârşit difuzatul Liceenii. Interesant e că, odată cu înjghebarea unui background cinematografic minimal, nu mi-am pus problema unei identităţi a filmului românesc. Odată cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile mi-am construit un dispozitiv emoţional şi pentru cinematografia noastră. Şi a funcţionat realmente bine: la Filantropica am dat credit metapoveştii, iar mai târziu, cu Moartea domnului Lăzărescu ca soclu, la A fost sau n-a fost? am răsuflat uşurată că tema asta poate fi rezolvată decent, la Amintiri din epoca de aur nu am mai putut râde pâna la capăt (şi bine am făcut).

Am mereu frică de riscul autopastişării sau a autosuficienţei, vreau ca regizorii români să rămână lucizi, aspri şi pe bune (ca…Lars von Trier J).

Trebuie.

Cosmina Moroşan

///

Primul film românesc pe care l-am văzut a fost Ştefan cel Mare, cândva prin clasa a treia, când ne-a dus învăţătoarea pe toţi grămadă la un cinematograf rău famat, pentru că doar acolo se proiecta filmul şi se făcea reducere dacă spectatorii veneau ambalaţi la kilogram. În perioada respectivă, aportul cardinal de film venea pentru mine pe linie americană, deoarece fac parte din acea categorie de copii care au crescut cu Cartoon Network în fundal (în asemenea măsură încât la nuntă aş dansa probabil pe intro-ul de la Dexter’s Lab, asta apropo de Angela şi Veronica, pentru cei care au văzut Niki şi Flo). Cu filmul românesc am fost mereu într-un raport contingent, constând în mare parte din seria Liceenii, Declaraţie de dragoste, Extemporal la dirigenţie şi altele de felul acesta. De altfel, nici măcar în perioada în care am încetat să privesc cinematografia ca pe o sursă de entertainment, nu am reuşit să-mi modific concepţia conform căreia filmul românesc n-are nici în clin nici în mânecă cu artisticitatea şi am continuat să-l asociez mai mult sau mai puţin involuntar cu nişte imagini pline de purici, de pe vremea lui Pazvante-Chioru şi o limbă precară care semăna şi nu semăna cu româna. A doua oară când am fost la cinematograful rău famat a fost în liceu, la California Dreamin. Stau şi mă întreb în continuare cum a rezistat cinematograful respectiv, cu contribuţia financiară a maxim 15 persoane pe lună, cel mai adesea liceeni. Cu toate astea, mai funcţionează şi acum, deşi este singurul cinematograf din Arad care proiectează un film pentru o sală în care nu se află decât una sau două persoane şi tot singurul care proiectează filme româneşti. Ultimul film pe care l-am văzut aici a fost Boogie şi erau cam 20 de persoane în sală. Semn că cinematografia românească funcţionează şi ea.

Oana Furdea

///

Nu cred că există, efectiv, un moment în care am început să mă uit la filme româneşti. E ca şi cum ar trebui să te gândeşti când ai auzit pentru prima oară o colindă de Hruşcă. Am, ca mulţi alţii, imagini melancolice în minte, legate de producţiile autohtone ale unei epoci de aur: frânturi de episoade, scene, finaluri din seria Mărgelatu, Veronica, Nea Mărin miliardar (da, o producţie Sergiu Nicolaescu), Toate pânzele sus ori scenete cu Toma Caragiu, toate imagini anexate în acelaşi dosar cu guma Turbo, sucul de Tec, leapşa din spatele blocului şi meciurile Naţionalei de fotbal la care aveai motive să te uiţi. M-am uitat în continuare la filme româneşti pentru că am avut ocazia, la diferite vârste, să găsesc producţii care, dintr-un motiv sau altul, mi-au plăcut. Recent, am avut norocul să văd filme de un calibru pe care nu-l credeam tangibil în spaţiul autohton: Occident, Examen, Amintiri din Epoca de Aur, Hârtia va fi albastră, A fost sau n-a fost şi multe altele (o parte premiate), plusând şi cu respectul pe care i-l port lui Lucian Pintilie pentru Balanţa, Terminus Paradis şi O vară de neuitat. De ceva vreme, am ajuns la suprasaturaţie în raport cu producţiile noului val, un cadru de bucătărie de garsonieră bucureşteană reuşind să-mi crească simţitor pulsul, lucru pe care l-am descoperit, deloc plăcut surprins, enervându-mă la Cealaltă Irina. Nu e deloc tragic. Şi de icre negre te saturi la un moment dat, iar dacă minimalismul şi austeritatea stilistică ajung să te irite, revezi o dată Veronica şi poate-ţi trece.

Bogdan Odăgescu

///

Nu-mi amintesc care mi-a fost primul contact cu filmul românesc. Pesemne că s-a întâmplat cândva demult şi fără prea mare rezonanţă. Îmi amintesc, însă, primul contact cu un film românesc pe care l-am resimţit în toată profunzimea lui şi pe care l-am scos pe dată din categoria celorlalte. Este vorba de 432 al lui Cristian Mungiu. Şi cum contactul cu un film memorabil nu putea să se întâmple decât într-un context pe măsură (cu atât mai mult cu cât îl ratezi la Tiff şi te duci odată cu valul, în ziua de Orange film, după ce a fost premiat şi toate cele), m-am trezit privind ecranul dintr-o poziţie nu tocmai confortabilă, din primul rând de scaune de la Cinema Victoria. Atmosfera pe cinste: pungi de popcorn răsunând asurzitor din toate direcţiile, lovituri în scaun, din cauza picioarelor prea lungi ale spectatorului din spate, comentarii aşa cum sunt comentariile oamenilor care merg la un film pe pretext că e în trend şi nu se pot abţine să nu îşi spună părerea în mijlocul filmului (şi mai tare decât volumul din difuzoare, dacă e posibil). Privind însă acum, retroactiv, cred că asta a fost cea mai prielnică atmosferă cu putinţă: pentru că de la un moment anume m-am văzut despărţită de şuierele ce se învălmăşeau de jur împrejur, trezindu-mă, ca şi Alice, în mijlocul unei poveşti scrise în linii clare şi sigure – o poveste răscolitoare, nu numai prin drumul pe care îşi poartă spectatorul, ci şi prin forţa cu care îşi impune cadrele şi decorurile, prin dimensiunea expresivă şi minimală prin care îşi ordonează limbajul. Revenită ca de nicăieri odată cu ‚lăsarea genericului’ în sala de la Victoria, după multiple hurducăieli şi alternări de respiraţie, am trăit pentru prima dată sentimentul acut că în filmul românesc se mişcă ceva.

Diana Mărculescu

///

Se întâmplă ca în familia mea să existe un tată pasionat de filmul şi de actorii români. Şi să iubească aşa de mult cinematografia autohtonă încât, în urma supradozelor, fiica să se simtă sufocată de această relaţie aranjată şi să decidă – într-un autentic acces de răzvrătire – că are nevoie de o pauză. “Nu-i vina ta, filmule românesc, e a mea… dar chiar am nevoie de o pauză, de spaţiul şi de libertatea mea. Poate mi se face dor de tine, asta rămâne de văzut.” Urmează o perioadă în care doar şi numele îi provoacă reacţii adverse, ca să nu mai vorbim de vocile lui care, dintr-un motiv necunoscut, îi lovesc timpanele mai asiduu decât cele ale filmului străin. Personajul nostru feminin s-a hotărât: se va uita spre privelişti în special europene şi asiatice, îşi va dori să călătorească şi să se bucure de vocile melodioase ale străinilor. Nu-i chiar “California Dreamin’”, dar nici departe nu e. Cu ajutorul cunoştinţelor şi prietenilor colectează filme, poveşti, imagini, soundtrack-uri şi… evadează. Mult şi de multe ori. Uneori îşi doreşte să nu se mai întoarcă, alteori uită cu totul de “acasă”. Arareori se mai gândeşte şi la relaţia abandonată de timpuriu. Până la un moment dat când încep să o încolţească gândurile: “poate totuşi nu s-a spus tot ce era de spus”, “poate s-a mai schimbat între timp”, “relaţia nu era chiar epuizată, nu?” – şi, mai cu îndoială sau cu precauţie, încearcă să reia legătura. Măcar să rămâna prieteni, nu? Dezamăgiri tot sunt, dar printre ele mai apar şi deschideri de suflet, iar în cele din urmă, pare că au ajuns la o înţelegere. Sau cel putin şi-au promis că se vor revedea din când în când, atunci când li se face dor.

Mirela Dimitriu

///

Cert este că lucrurile se mişcă. După ’89 (dacă tot reprezintă anul-graniţă al unei Românii “reinventate”), filmele au început să curgă. Haotic, şantajate de multe ori la nivelul valoare/promovare, filmele româneşti au ajuns să fie chiar exportate şi premiate. Regizorii români, în mare, intuiesc dezavantajul unei prostituări hollywood-iene şi caută să împăienjenească acele insecte-subiect, mai subtile, cu specific est-european. Consider că prima carte a fost bine aruncată, deşi supralicitată (vezi numărul filmelor legate de comunism), iar valoarea flexibilităţii şi a originalităţii vor fi cele decisive pentru supravieţuirea demnă a speciei filmului românesc. Un alt atuu, posedat de regizorii români şi pe care consider că ar trebui să mizeze, este simţul umorului cultivat în România ca medicament de rezistenţă. Iarăşi, consider că ar trebui mai multă implicare, nu neapărat la rădăcina scenariului cât la aşezarea acestuia pe partitura peliculei, la sincronizarea elementelor. Din păcate, şi probabil şi dintr-un antipatriotism specific românilor, filmele străine au mult mai mare căutare decât cele produse în ţară, cinematografele de la noi mulându-se pe doleanţele publicului. De aici, nici încurajări pentru noi producţii româneşti, nici fonduri suficiente. Măcar din curiozitate, ar trebui să mergem la filmele româneşti.

Oana Capustinschi

///

Filme româneşti în familie

În ultimele vacanţe, mi-am forţat părinţii să se uite cu mine la filme despre când erau încă tineri. Aşa ne mai adunăm: ei cu nostalgiile lor comuniste, eu cu melancolia mea douămiizecistă.

Deşi când vine vorba de Ceauşescu şi de revoluţie mă păleşte lehamitea din senin, au fost câteva seri în care “ne-am întâlnit” ca pe vremuri. Hârtia va fi albastră (“nu găseam nici albă, de-aia”, s-a văicărit mama), Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (“ştiu că eram la tanti Pila, că n-aveam televizor, ne-o chemat una-două să-l vedem pe Ceau’ cum îşi ia zboru’, tot Bandu’ era la Pila-n bucătărie”, m-a pus în temă tata), 4,3,2 & Decreţeii (“o mai ştii pe fata lui Nelu? cât o căutat o moaşă…”). Dar A fost sau n-a fost a rămas cea mai reuşită vizionare; ne-am pus în faţa monitorului ca şi cum ne-am fi pus pe harţă. Filmul s-a prelungit în camera de la stradă până târziu, cu mine pe post de moderator, cu mama şi tata profesând avocatura pentru câte-o jumătate din titlu. Numai soră-mea s-a sinchisit să puncteze meritele pur cinematografice ale producţiei – şi dezbaterii noastre, contorsionându-se de râs); le reproduc în lipsa unei păreri oneste şi personale:

“Când vine vorba de filmul românesc, ăsta contemporan şi comunistoid, io consider că-i necesară o comedie 100%, fără dramatisme, care să-i pună capăt.” Şi cu prima ocazie, ne-am dus la văzut Amintiri din epoca de aur. Eu îl văzusem deja. Când o să-l iau de pe torrente, o să-l mai văd o dată, o să-l vizionez, o să-l văd în familie. Cu speranţa că vom râde cu toţii.

Laurenţiu Malomfălean

///

Mărturisesc că aveam o doză suficientă de scepticism când venea vorba de filme româneşti, nu ştiu, o fi ceva în neregulă cu memoria noastră colectiv-afectivă. Cred că pentru mine, reconsiderarea noii cinematografii româneşti s-a întâmplat odată cu 4,3,2 (adică prin 2007, deşi atunci aveam senzaţia că e doar un „accident fericit”). Vedeam un film românesc foarte bine regizat, cu actori foarte buni şi o poveste de esenţă tare. Auzisem înainte de filmul de export,  Moartea domnului Lăzărescu (adio poveşti comuniste, avem şi alte subiecte), dar nu-l văzusem în anul lansării (între timp l-am văzut şi mi-a plăcut foarte mult – îmi asum impresionismul). După câteva redescoperiri şi vizionări, nominalizez câteva filme care mi se par foarte bune şi care cred că vor rezista în timp (în ordine aleatorie): Filantropica (de-un umor dement, cu un Dinică de zile mari), California Dreamin’ (cu scena absolut absurdă din piaţa oraşului, când se căsăpesc între ei), Boogie (cu Dragoş Bucur şi Anamaria Marinca, doi tineri actori de excepţie pe care sper să-i mai văd), Balanţa lui Pintilie (alături de Reconstituirea, filme de nota 11+++), unde rolul Nelei jucat de Maia Morgenstern m-a bulversat şi m-a minunat deopotrivă (am aflat ulterior că a câştigat în ’93 premiul European Film Awards pentru cea mai bună actriţă) şi descoperirea recentă a filmelor lui Corneliu Porumboiu de la Călătorie la oraş până la Poliţist, adj. care sunt ex-tra-or-di-na-re, cireaşa de pe tort fiind, după umila mea părere, A fost sau n-a fost?.

Vă fac o invitaţie la film românesc şi vouă, biletele nu costă mult, filmele în 3D sunt mai scumpe şi nici n-aveţi nevoie să urmăriţi subtitrarea. Eu aştept să vină acasă Eu când vreau să fluier, fluier (a fost la cules de premii prin Europa). Mai mult, cred că supradoza de film hollywoodian sau supradoza de film artistic cu pretenţii înalte cam cât un zgârie-nor care propun/presupun căutarea mesajului abisal mai trebuie atenuată, din când în când, cu un film neaoş românesc, cu un umor greu de definit (vezi Filantropica sau A fost sau n-a fost?) şi nu numai atât, căci au multe de oferit. Până la urmă, vorbim despre cinematografia românească, iar nouă ne pasă, nu-i aşa (?), că tot ne alăturăm cauzelor de pe Facebook gen I bet Romania can get 1 million fans before any other European Country. [Sign out (Ctrl+D)]

Lavinia Rogojină

///

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de