Editorial polifonic 9-12/2008 – Echinox 40

De . Categorii: Dosare, anchete, Echinox 40, Editorial, Numărul 9-12/2008, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , , , , , , , , , ,

Editorial polifonic 9-12/2008 – Echinox 40

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

‌Despre Echinox am auzit, pentru prima dată, de la ai mei. Aceasta în condiţiile în care ei au absolvit Politehnica şi, practic, lumea literelor le era străină. Ştiu, istoria mea personală familială cu această revistă e irelevantă. Miza este, însă, alta, şi-anume conştientizarea faptului că, probabil, Echinoxul era, pe vremea studenţiei părinţilor mei, o emblemă. Asumarea unei atare realităţi prin intermediul discursului unor outsideri, a unor cititori ne-iniţiaţi. Că nu a devenit tocmai legendar, între timp, sau în timp, este de la sine înţeles. Miturile au fost scrise şi publicul, amator de Discovery Channel, cere demolarea lor, iar Echinoxul nostru nu-şi mai permite să aibă pretenţiile don-quijoteşti ale Echinoxului de acum douăzeci de ani. Spiritul lui a devenit ceva mai suspicios, iar umorul, ceva mai „acidulat”. El îşi revede, amuzat, istoria, constatând că n-a fost rău, nici uşor, dar nimeni nu spusese că ar fi trebuit să fie bine sau simplu, aşa că, în asentimentul celor de la Oasis, he’s gonna start a revolution from his bed and won’t look back in anger.

Olga Ştefan

Echinoxul nu mai este ce-a fost. Iată truismul pe care unii dintre foştii sau actualii echinoxişti îl iau ca pe o nostalgie declarată a vremurilor de mult apuse din vârsta de aur şi ca pe o concluzie că este aproape inexistent. Este adevărat. Echinoxul nu mai este ce-a fost, dar asta pentru că spiritul veacului de la primul lui descălecat până în prezent nu mai este, în chip firesc, acelaşi. Identitatea revistei în fiecare an are haloul propriu de trenduri culturale, intrigi, nume, sentimente etc. Pe linia cronologică, Echinoxul anului 2008 este produsul unei generaţii care, în ciuda neajunsurilor, alege să gândească realmente cu capul ei, să fie spontană, asumată, dezinhibată în raport cu trecutul, dar totodată având memoria propriului traseu istoric, ca un Pierre Menard, autor al lui Don Quijote. Fără să apeleze la compromisuri, îndrăzneaţă, cu simţ ludic, ironică şi autoironică, revista îşi cunoaşte lungul nasului, are conştiinţa faptului că aparţine vieţii studenţeşti şi recunoaşte că spaţiul ei interior este unul al formării şi emulaţiei şi nu al unor profiluri culturale ajunse la maturitate. Nu mai este cum a fost, dar nu a murit. Spiritul Echinoxului chiar nu s-a înălţat la cer încă!

Cristina Miloş

Două fraze la fel de valabile: 1. Echinoxul trebuie să pornească de la ideea că se situează în prezent, şi are posibilitatea de a deveni o instituţie culturală care este la fel de relevantă în cultura din România ca Echinoxul din anii 70, să zicem. 2. Echinoxul din prezent este inteligent dacă încearcă să nu uite. Prea multe texte şi idei care păreau îndrăzneţe în anii 70 mai par îndrăzneţe şi acum. Asumarea unei tradiţii în întregul ei este ceva neproductiv şi totodată imposibil. Asumarea îndrăznelii culturale este ceva productiv şi cu cât mai imposibil, cu atât mai interesant. Citesc teze de doctorat şi studii recente despre conflictele generaţionale şi valorice ale culturii maghiare din România anilor 70, conflicte în care sunt implicaţi şi mulţi autori echinoxişti. Se conturează o istorie care are un început, poate că are şi un mijloc, dar se evaporează undeva, pe parcurs. Ideal ar fi dacă această istorie ar fi scrisă de cei implicaţi direct – studenţii şi tinerii actuali trebuie totuşi să-şi scrie propriile istorii, oricum s-ar situa din punct de vedere intelectual faţă de dezbaterile trecutului.

Balázs Imre József

Ca la fiecare aniversare, Echinoxul se lasă judecat. Echinoxul în vârstă de 40 ani este genul de figură pe care începi să o cunoşti prin ceea ce este cu tine la începutul relaţiei, prin ceea ce te învaţă sau pentru felul în care se joacă cu tine şi-ţi capătă încrederea… iar după ce te-a iniţiat în câteva dintre tainele sale şi regulile lor îţi lasă şi cheia spre camera ascunsă a istoriei sale… o cameră cu rafturi şi lădiţe, mai frumoase sau mai chinuite, după cum i-au fost şi anii. Echinoxul la 40 de ani a sperat că lădiţele putrezite şi acoperite de praf nu o să mă sperie, că-l voi căuta şi regăsi chiar şi între rafturile ascunse, între paginile adormite de atâta aşteptare. Mi-a cerut să-l duc la mine acasă sau să merg la întâlnire într-o sală de lectură – pentru a descoperi câtă încredere avem unul faţă de celălalt, aşezaţi la o masă de scris. El a adus cu sine tot ceea ce a fost de-a lungul anilor, iar eu – coli albe: multe pentru confesiunea lui şi câteva pentru sentinţa mea.

Mirela Dimitriu

Echi-doct, Echi-moft, Echi-vox… Echinox, de-a lungul celor 40 de ani, a fost pe rând Echi-doct, Echi-soft, Echi-moft (să nu uităm de Exinox!), dar niciodată Echinocţiu. Afirm acest lucru din cauza faptului că nu a existat un echilibru între „aşa da” şi „aşa nu”, ci în fiecare an revista avea ca substanţă fie aluminiul, fie titanul, fie acidul sulfuric în exces. Lucrul cu adevărat important este acela că Echinox a reuşit să construiască o Zonă, actualmente mai ales virtuală, în care termeni ca disoluţie ori mortificare nu s-au inventat. Nu sunt adeptul aniversărilor protocolare. Ceea ce am realizat împreună în acest număr e, mai degrabă, o anti-aniversare, pe alocuri ludică şi ironică, permiţând radiografierea deloc superficială a întregii „dinastii” Echinox.

Marius Conkan

Dacă ar trebui să aleg un loc unde să situez Echinoxul, acela ar fi cu siguranţă unul al urmei. Un loc instabil, o zonă ambiguă şi fragilă totodată, unde rivalitatea dintre prezenţă şi absenţă începe a se estompa, unde se inserează, într-un mod atât de vizibil, o fisură. (Sau, potrivit cazului de faţă, fisura.) Şi asta pentru că nu cred într-o fixare a Echinoxului. Nu cred într-o imagine de tip „criptă” unde totul se rezumă la repertorierea unor texte şi înşiruirea mecanică a unor nume. Nu cred în piedestaluri de niciun fel, cu atât mai puţin în monumente ridicate trecutului. La fel cum nu cred în pierderea valorilor prin simpla lor îngropare sub un maldăr de frunze uscate. Echinoxul prezent, aşa postmodern pe cât se arată, are, în primul rând, o dimensiune recuperatorie. Salvează ceea ce a mai rămas de salvat, relansează ceea ce, printr-o ironie a sorţii, a fost pus, nejustificat, sub tăcere. Şi, nu în ultimul rând, uită ceea ce şi-a pierdut în timp şi ultimul dram de relevanţă/valabilitate/ (cu tot riscul exprimării) valoare. Echinoxul din 2008 îşi exersează, aşadar, mai mult decât la orice altă aniversare, privirea critică. O privire orientată oarecum retrospectiv, având însă capacitatea de a-şi păstra luciditatea şi de a revalorifica din perspectiva prezentului. Un Echinox ce reinstituie fisura. Şi, nu în ultimul rând, un Echinox (pentru moment) privilegiat.

Diana Mărculescu

Trebuie să admit, ca un cititor care savurează rătăcirile captivante prin jungla vizuală a culturii contemporane, că sunt într-o dilemă delicată când vine vorba de Echinox, fiindcă văd revista ca pe o fată foarte tânără și inteligentă, dar care nu răsfață privirea cu forme și trăsături interesante, apetisante – o damă de 40 de ani e greu de savurat. Însă, dacă (putem să) trecem peste exterior și „mărimea specială XXL”, la nivel textual, printr-o simpatie mentală, ajungem la o altă poveste, la ceva foarte dinamic şi deschis, la o sursă de energie culturală, şi cel mai important, găsim o raritate (în viața studențească ”academică” de la Litere și nu numai): opinii şi dezbateri bine articulate despre cărți – semne pozitive în ceea ce privește „sănătatea” culturii noastre. Ca unul dintre redactorii paginilor maghiare, din păcate, văd o ruptură mereu existentă între trupul revistei şi fragmentul miniatur maghiar, o ruptură care e mai mare decât diferența generată de cele două limbi. În epoca „mitică” a revistei, asumând o retrospectivă nostalgică, această ruptură era vindecată de prieteniile dintre redactori şi solidaritatea (sau chiar rezistența) intelectuală în opoziție cu autoritățile detestate. Azi, în era sloganurilor şi propagandei despre multiculturalitate şi comunicare, ruptura s-a mărit regretabil – fiecare fiind copleşit de libertățile lui, uitând că de fapt trăim în aceeași realitate. E adevărat, schimbările şi deschiderile trebuie să vină mai ales din partea redactorilor maghiari, din motive pragmatice (adică lingvistice), şi sper că treptat, din cocoașă mică, vom evolua benefic în organ complementar.

László Szabolcs

La vârsta de 40 de ani te poţi considera deja destul de bătrân pentru a vorbi mai puţin sau chiar pentru a vorbi în tăcere şi a te grăbi încet. După 40 de ani de revelaţii şi transformări te poţi aşeza pe prispă la discuţii boeme despre cum se poate lua micul dejun sau despre felurile în care poţi prepara o cafea dimineaţa fără să foloseşti prea multă apă sau gaz. După 40 de ani, te poţi muta într-un apartament mai mic conform necesităţilor de bătrân tânăr şi poţi totodată să vorbeşti mai puţin cu vecinii. La 40 de ani eşti destul de inteligent pentru a purta ochelari şi discuţii cu subînţeles şi pentru a discuta filozofic despre cambrările textului în proză şi jocul aparent inocent al poeziei. La 40 de ani eşti destul de înţelept pentru a nu repeta cele 40 de greşeli – conştiente sau inconştiente – pe care le-ai făcut. După 40 de ani Echinoxul nu şi-a lăsat barbă şi nu a plutit euforic în valuri de cofeină şi fum de ţigară. Anul 2008 e anul cu secetă pentru Echinox, cei 40 de ani vorbesc despre vremurile cu ploi şi verdeaţă. Poate totuşi seceta e un lucru bun, asta rămâne de văzut.

Robert Moscaliuc

În primul rând, Echinoxul respiră. Horcăit, agonic, însă respiră. Problema se pune când analizezi ce? respiră. Povara trecutului sau tentaţia viitorului. Rămâne de văzut. În al doilea rând, anulându-l pe primul, am pus de-un Echinox acidulat, antikitschos, am închegat un monstruleţ în care se regăsesc elemente disparate şi nonconformisme, reguli şi ciocane cu care să le pui la pământ, ironii, semnături ludice şi melancolii necitite de nimeni. În următorul rând, anteriorul primelor două, privind înapoi în hăurile greoaie şi somnolente, s-ar cuveni multe. Să stoarcem peanuri, să-i ridicăm în slăvi pe slăviţii noştri predecesori, datorită cărora revista trebuie să continue, să dăinuie, fie şi numai în gol. Dar nu. Poate nouă, celor încăpăţânaţi să ducem trena vremurilor bune, nu ne va consacra nimeni festivităţi. Rămâne de văzut. Oricum, adunând anii, numărând a câta promoţie suntem, orgoliile se micşorează, lehamitea creşte. În ultimul rând, echilibrul, respectul pentru profilul cvadragenar. În 2008, Echinoxul e atât de echilibrat încât dacă tragi la sorţi numele redactorilor, decupate şi puse la macerat în joben, ai şanse de 50% să fie sau, sau. Din păcate, n-am dat încă de androgin.

Laurenţiu Malomfălean

În momentul în care m-am hotărât să dau la Litere, în maxim avânt al entuziasmului meu, m-am lovit de două întrebări la care nu mă aşteptam: „Vrei să te faci profesor?” şi „Ce o să ieşi de acolo?”. Ambele, în general însoţite de priviri destul de compătimitoare, încercau să mă direcţioneze spre un domeniu ceva mai „serios”, unde „serios” rimează, printre altele, cu „bănos”. Să zicem că aceasta a fost una dintre deziluziile mele legate de pragmatismul capitalist. Nu-mi amintesc unde am auzit sau citit pentru prima oară în viaţa mea despre Echinox, însă ţin minte sigur că, răsfoind un manual de română editat de Humanitas, undeva pe la ultimele pagini, rămase o enigmă de fiecare dată la nivel de clasă (niciodată nu era timp sau chef pentru lecţii de sinteză de sfârşit de manual), am dat peste un alineat despre „mişcarea clujeană Echinox”, de unde îmi aduc aminte numele lui Marian Papahagi, Ion Pop şi Adrian Popescu. În ultimul an, am învăţat ceva mai mult: cum să completez un facturier, cum să gândesc în număr de caractere, cum să abordez o arhivă de revistă, cum să îmi asum o părere critică, cum să glumesc cu cea mai mare seriozitate posibilă, iar acestea, într-o mare măsură, datorită Echinoxului. Şi multe altele. Ce o să ies din Facultatea de Litere? Echinoxist. Cu salve. Şi multe altele.

Bogdan Odăgescu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de