Egophobia

De . Categorii: Dosare, anchete, Numărul 1-4/2008, Numere revistă, Reviste culturale on-line

Etichete: , ,

Egophobia

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

În iunie 2004, Ştefan Bolea (redactor-şef) şi Sorin-Mi­hai Grad (editor şi webmaster) semnau două editoriale-program (de e îngăduit acest termen), numite Proiect dezvirginat şi De ce EgoPHobia? Pornind de la dorinţa de a coagula un colectiv e-redacţional, dublată de un avânt revoluţionaro-nihilist (nu pot să definesc o astfel de combinaţie decât explicitând-o prin link-uri la pagi-nile de debut), egophobia.ro a fost în ultimii patru ani gazda multor articole-manifest, texte de atitudine, ex­perimente, atacuri, însă cel mai important – o e-revistă vie, care din două în două luni servea cititorilor literatură caldă, cronică literară, muzicală şi de film, articole prinse în actualitatea literară, precum şi multe alte zorzoane de nelipsit unei publicaţii cu pretenţii.

Pe lângă cei doi şefi menţionaţi mai sus, la apariţia #16, din redacţie mai făceau parte: Oana Cătălina Ninu, Petrişor Militaru, Alex Sigartău, Claudiu Komartin, Dan­iel Sur, Iulia Argint şi Diana Todea. Printre colaboratori, apar şi Oana Pulpă, Mihnea Blidariu ori Cosmin Perţa.

Profilul revistei arată cam aşa: „e-revista EgoPHobia [εγωφοβια] publică texte originale, în special literatură şi filozofie, dar şi cronici de film sau disc, desene şi fo­tografii, şi nu refuzăm nici contribuţii valoroase din alte domenii apropiate, cum ar fi articole de istorie sau fu­turologie, dar nu numai, în limbile română şi engleză.” Dincolo de aceste cerinţe minimale, site-ul încearcă să costituie o imagine coerentă a momentului cultural prezent. Fără dorinţa de a se înregimenta într-o generaţie ori într-o gaşcă, Egophobia a ajuns inevitabil o oglindă a postmodernismului, a 2000ismului şi post-2000ismului, aproape în aceeaşi măsură.

Una dintre cele mai constructive găselniţe ale revistei este prezenţa unui invitat la fiecare apariţie, acest lucru fiind valabil încă de la al doilea număr. Astfel, de atenţie specială au avut parte mulţi scriitori tineri, majoritatea fiind în mod constant în prim planul vieţii literare: Adrian Schiop, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Cosmin Perţa, Mitoş Micleuşanu, Dan Sociu, T.S. Khasis, Dan Coman ori Ştefan Manasia. Atenţie specială înseamnă: o prezen­tare biobibliografică (succintă spre cuprinzătoare), un interviu consistent, analiza critică a eventualelor volume (de obicei este vorba de maximum două, având în vedere că toţi sunt autori tineri), precum şi publicarea de texte (de cele mai multe ori din volume încă în lucru). Prin rubrica „Invitat”, Egophobia constituie un dosar relevant al autorilor ultimilor ani, acesta fiind practic „spuma” în­tregului material publicat.

Pornind de la ideea de neafiliere explicită cu o generaţie, după cum spuneam mai sus, Egophobia a ajuns prin 2005 să aibă ca subtitluri: „Revista generaţiei 2000” sau „Suntem înaintea voastră. Salutări din viitor! Generaţia 2000_”. După o încercare nereuşită de a deveni propriu-zis revista unei generaţii, s-a revenit la… programul vag de dinainte. 1 la 0 pentru relativismul postmodern. Că veni vorba de relativism, nu trebuie scăpat un detaliu ce ţine de prezentare: redacţia e-revistei a propus în fiecare număr un design web diferit, reuşind astfel să scape de cimentarea, chiar dacă doar la nivel vizual, a unui pat­tern.

În ce priveşte filosofia promovată de Egophobia, aceas­ta se încadrează de cele mai multe ori în descrierea lui Ştefan Bolea din numărul cinci: „(…) nu filozofie în sen­sul hard, poluată cu o mie de referinţe livreşti, alimentată excesiv doar de notele de lectură, pe care le-ai obţinut cu o trudă maiestuoasă şi inutilă; ci acel gen de filozofie “existenţială” (şi folosesc termenul decupându-i aura sa inchizitorială şi paideică), care apare atât de familiar şi intimist în romanele generaţiei beat. Cu alte cuvinte, conversaţii care nu rezolvă nimic, dar care te ţin în priză până te primenesc zorii.” Filosofia propriu-zisă se îmbină cu teoria culturală, cu istoria, cu semiotica ori literatura. Aşadar, avem mai degrabă de-a face cu filozofare decât cu filosofie, deşi aceste coordonate nu sunt respectate de toate articolele secţiunii. Din nou, inconstanţa este ter­menul definitoriu.

O rubrică numai bună de pus pe rană în vremuri de ide­ologii prăfuite este rubrica „Experiment”. În orice incur­siune de acest gen, e greu să găseşti ceva constructiv, însă e foarte simplu să localizezi ludicul şi elementul de enter­tainment. Debutând cu „Experimentul Ochilă” (un joc lit­erar tematic stârnit spontan de Andrei Doboş) din numărul cinci, acestă rubrică devine un condiment binevenit. De atunci şi până acum, această secţiune a găzduit tot felul de minunăţii: o anchetă „Mioriţa: pro vs. contra”, reacţii la seria de articole a lui Manolescu Gorun („Postmoder­nitate vs. postmodernism”), colaje text/foto, o prezentare a proiectului Margento (poezie+pictură+muzică), piese de teatru experimental semnate Violeta Ion şi Alex Porc, texte Dada aparţinând lui Armand Câmpeanu.

Pe lângă direcţiile generale trasate din punct de vedere literar şi filosofic, revista a avut parte şi de câteva rubrici permanente, care, deşi numai permanente n-au rămas, au contribuit la conturarea unei imagini de ansamblu. Din­tre acestea, de remarcat este „punK_politiK”, aparţinând cântăreţului şi poetului Mihnea Blidariu. Între iunie 2005 şi august 2006, solistul trupei Luna Amară a contribuit cu articole puternic implicate social şi politic, aducând coerenţă spiritului revoluţionar existent deja în paginile virtuale ale Egophobiei.

În ce priveşte arta vizuală, revista nu are o filosofie anume de publicare, adunând imagini care nu aparţin neapărat unei şcoli ori unor tendinţe, dar sunt valoro­ase estetic şi sunt cât de cât originale. În #7, Gorzo con­tribuie cu cinci imagini, iar în #8 darkshines ne propune un fotografic „manifest pseudoneopostmodernist” (pe care nu l-am înţeles până în ziua de azi şi nu cred că o să îl înţeleg vreodată). Începând cu numărul trei, toate apariţiile conţin şi secţiunea de imagini, însă fiecare au­tor constituie o prezenţă interesantă în sine, neexistând un liant coerent sau o minitradiţie dictată de editori. Ar­ticole teoretice nu există, iar referinţele textuale cât de cât dezvoltate reprezintă excepţii izolate care confirmă regula.

După cum am putut observa până acum, flexibilitatea în lumea culturii este unul din punctele forte Egophobia. Acest lucru se observă şi prin articolele dedicate muzicii, filmului ori picturii. Unele filme sunt prezentate în pa­ralel cu cartea (de ex. Fight Club), valenţele sau sursele poetice sunt relevate în cazul unor formaţii (Agathodai­mon sau Ulver). Formaţii şi cântăreţi mai cunoscuţi, pre­cum Pink Floyd ori Bjork, îşi găsesc şi ei loc în paginile site-ului. Acestea sunt doar câteva exemple relevante.

Poate că editorialele lui Ştefan Bolea şi Sorin-Mihai Grad ar merita o atenţie mai mare, precum şi articolele semnate iQ666. Puse cap la cap, acestea reflectă cam tot ce înseamnă Egophobia: revoltă vehementă (cel puţin programatic), nihilism, deconstructivism, 2000ism, ex­periment, frondă, ironie, puţin fracturism pe ici pe colo, filozofare mai mult decât filosofie.

Blogul e-revistei anunţă în data de 27 martie 2008 că numărul 17 e aproape gata. Fiind primul apărut după oc­tombrie 2007, observăm o întârziere de vreo trei luni de la programul normal. Cântec de lebădă sau intermezzo? Rămâne de văzut cât de curând. De asemenea, se anunţă cooptarea unei traducătoare în limba engleză a textelor, existând posibilitatea ca revista să apară, cel puţin parţial, în ediţie bilingvă. Acestea sunt ştiri de ultimă oră, care însă mâine dimineaţă vor fi de penultimă oră… Acesta este avantajul publicaţiilor on-line – au potenţialul de a fi cu un pas înaintea celor tipărite.

Trăgând linie şi făcând un total şi-o medie, Egopho­bia se prezintă destul de bine. Totuşi, dacă e să vorbim de o curbă evolutivă, revista şi-a atins de ceva vreme potenţialul maxim, fiind acum în pantă descendentă. Cu toate acestea, reprezintă un nod de comunicaţie al liter­aturii actuale, reflectând-o în aceeaşi măsură în care o critică. Adică poate constitui un reper. Cu bune, cu rele.

Bogdan Odăgescu

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de