Gara Medgidia, cu peronul pă partea aia dreaptă (@ Cristian Teodorescu)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: ,

Gara Medgidia, cu peronul pă partea aia dreaptă (@ Cristian Teodorescu)

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Medgidia, oraşul de apoi, romanul lui Cristian Teodorescu apărut la Cartea Românească este, aşa cum nu puţine voci critice s-au grăbit să o recunoască, una din cele mai bune cărţi de proză autohtonă apărute anul trecut. În numărul 306 din Dilema Veche, într-un articol retrospectiv legat de apariţiile recente, Marius Chivu spune: „Dacă ar fi să aleg, din ce am citit pînă acum, doar trei cărţi româneşti de proză, cu adevărat speciale, apărute în 2009, aş alege volumele semnate de Cristian Teodorescu, Varujan Vosganian şi Matei Florian. În mod normal, acestea îşi vor împărţi premiile de proză de anul viitor”; Daniel Cristea-Enache (Observator Cultural, nr. 245) şi Cosmin Ciotloş (România Literară, nr.42) vorbesc, fără rezerve, de un „roman excepţional”; în Dilemateca din decembrie 2009, Adriana Stan vede romanul ca fiind „proză în stare pură, […] măsura unui talent veritabil şi a unui instinct epic <<sigur>>”. Dacă aş fi citit aceste reacţii înainte de lectura cărţii, m-aş fi apropiat de volum, dacă nu cu anumite rezerve în raport cu, trebuie să recunosc, recunoaşterea generală, cel puţin cu o serioasă doză de precauţie faţă de un optzecist atipic. Din fericire, Medgidia, oraşul de apoi nu are nevoie de simpatii critice sau recomandări pentru a convinge cititorul.

Avem 102+1 capitole în acest roman, niciunul mai lung de trei pagini, apărute iniţial ca povestiri în România Literară, iar uşurinţa cu care aceste povestiri funcţionează atât ca texte scurte de sine stătătoare, cât şi ca episoade ale unui context romanesc este aproape fascinantă. Nu ştiu în ce măsură a fost Cristian Teodorescu conştient încă de la început de potenţialul acestui proiect, dar decizia de a re-aranja aceste scurte naraţiuni într-o ordine care să respecte cronologia internă şi de a le aduna sub umbrela romanului a fost poate cea mai nimerită şi onestă decizie, atât în raport cu textul, cât şi cu cititorul.

Contextul istoric şi social al naraţiunii este un teren fertil, oferind acel cronotop instabil unde faptele notabile se întâmplă tot timpul şi unde personajele capătă aproape instantaneu greutate. Viaţa pestriţă a unui oraş balcanic, în mijlocul dramaticelor schimbări ale anilor `40 şi `50 ai secolului trecut, timp şi loc ce presupun o eterogenitate naţională, politică, socială şi confesională la ordinea zilei, este descrisă în tonuri reci, obiective, Teodorescu trădând, dincolo de talentul narativ şi pe acela de ziarist. Trebuie menţionat şi faptul că romanul este susţinut în primul rând de un autobiografism indirect, de care suntem avertizaţi încă din nota auctorială de la început: “Aş fi putut schimba numele personajelor care au echivalent în lumea reală, dar niciunul dintre ele nu s-ar fi putut chema altfel, fiindcă în poveştile lor, pe care le-am auzit în familie sau prin oraş, de la unul şi altul, totul pornea de la numele acestor oameni.” (p. 7)

Medgidia, oraşul de apoi spune multe poveşti, foarte rar reuşind un plan să capete întâietate pentru mai mult de cinci-zece pagini, apărând apoi din nou sub formă de ramificaţii ori ecouri mai încolo, când aproape uitaseşi de el. Există, totuşi, un filon principal, brodat în jurul lui Ştefan (Fane) Theodorescu şi a soţiei sale, Virginica, “managerii” prin concesiune ai restaurantului gării, unul din principalele puncte ale vieţii din oraş, cuplul fiind inspirat (până aproape de suprapunere, se confesează autorul) de propriii săi bunici. Paginile sunt populate cel mai des de figuri, personaje, caractere proverbiale, fie prin funcţia lor în comunitate, fie prin comportament, fie prin situaţiile prin care trec, niciunul nefiind însă un erou în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, chelnerul Ionică, fost angajat pe Orient Express, care îşi va da duhul în urma unui pariu de zile mari; moşierul Caludi, căzut ad-hoc în patina vânătorii; maiorul Scipion, figură cazonă ilustrată cu un farmec aparte; doctoriţa evreică Lea; comerciantul Haikis şi mulţi, mulţi alţii se înfăţişează pe rând în faţa ochilor noştri, unii revenind de mai multe ori, alţii fiind apoi doar pomeniţi de către noii protagonişti, într-un şir aproape distopic de întâmplări în care, deşi fără a exista efectiv personaje negative, au loc un număr impresionant de crime, altercaţii, iubiri pătimaşe, înşelătorii, răsturnări politice şi militare, falimente şi îmbogăţiri, totul înconjurat de un aer mixt, mediteranean şi balcanic în acelaşi timp, existând un real gust pentru periferie, mahala, tihnă şi palavre, misterul şi melancolia plutind în atmosfera romanului aproape în fiecare propoziţie.

O cheie de lectură a volumul găsim în chiar primul capitol, Istoria abandonată, în care aflăm despre “ambiţiosul proiect interbelic al unei istorii ilustrate a comunei Slobozia”, propus de învăţătorul P., patriot local, şi Ştefan Theodorescu (de observat aici melancolia şi misterul la care făceam referire mai sus: “Într-o săptămână, domnul Ştefan Theodorescu, artist fotograf din Slobozia a pozat tot, chiar şi pe şeful de post, deşi nu era localnic. […] Toată comuna s-a dus la primărie să le vadă. Domnul Fănică i-a pozat repede pe treptele primăriei. Preotul era în centru, totuşi primarul se vedea mai bine. Mai erau acolo notarul, moaşa, tînăra soţie a învăţătorului, iar sus în stânga, în haine de duminică şi cu gîtul lungit, sărăcia de Papurică, negustorul de peşte şi de raci. […] Domnul Ilie învăţătorul se ducea la bătrîni acasă şi îi întreba ce mai ţin minte. […] Învăţătorul a fost trimis din greşeală în linia întâi, pe frontul din Rusia, confundat cu un legionar care avea acelaşi nume. Numele acestui patriot local n-a ajuns pe monumentul eroilor din Slobozia, ci doar într-o scrisoare prin care tânăra doamnă P. era anunţată că soţul ei a căzut pe câmpul de luptă.” (p. 10) Exact asta face şi Cristian Teodorescu: îmbinând tehnicile portretului şi crochiului cu o formă comprimată şi esenţializată a stilului gazetăresc, prin ochii unui narator pe jumătate impersonal, reuşeşte o incursiune recuperatorie cu tente blând melancolice, însă evitând cu multă pricepere tezismul de orice fel, oricât de irezistibil ofertant ar fi subiectul pe alocuri.

Cristian Teodorescu are într-adevăr un talent remarcabil în a negocia distanţa faţă de text, fluenţa narativă şi registrele, în ideea în care este imposibil să găseşti slăbiciuni de construcţie, romanul fiind unul matur din foarte multe puncte de vedere. Dacă plusăm şi cu faptul că lectura e funcţională pe mai multe nivele, putând foarte bine folosi istoria, violenţa, distopia, tragicul, tragi-comicul, sensibilitatea subiectului, construcţia narativă, povestea, stilul, melancolia, devenirea ori cine ştie câţi alţi topoi şi găselniţe ca potenţiale chei de lectură, nu suntem departe de a concluziona că ne aflăm, într-adevăr, în faţa unui roman foarte bun.

Încă o ultimă dilemă de rezolvat. Care e acest oraş de apoi? Cristian Teodorescu, foarte inspirat, încheie: “Pe strada principală se plimbau alţi oameni decît cei pe care îi cunoşteau ei. Înainte de a se despărţi, în piaţa de lângă moschee, se uitau dezorientaţi în jur. Nu mai aveau loc în oraşul de atunci. Şi nu se întrezărea nimic să le poarte, dacă nu speranţele, măcar nostalgiile în oraşul de apoi.” (p. 276)

Bogdan Odăgescu

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de