Gîlceava Echinoxului cu Caius Dobrescu – masa rotundã (4/4)

De . Categorii: Dosare, anchete, Dosarul Caius Dobrescu, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: , , , , , , ,

Gîlceava Echinoxului cu Caius Dobrescu – masa rotundã (4/4)

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Poezie – Limbaj – Civilizaţie sau Eu nu am şaizeci de ani, ci am spre câteva mii de ani

Caius Dobrescu : Da, sigur, sunt şi-n America, sigur, comunităţi din astea de fundamentalişti, deci sunt de acord cu dumneavoastră, e foarte posibil fenomenul… În legătură cu observaţia dumneavoastră, eu m-am gândit la un lucru. Am citit un eseu de curând, de-al unui prieten de-al meu, care a făcut filosofie politică la viaţa lui, deci care nu s-a ocupat atâta de scriitori, de scriitorii contemporani ; problema lui sînt autorii din secolul XVIII, filosofia politică ; mă rog, şi XVII încoace. De la Hobbes, să spunem, până mai prin secolul XIX, aşa, John Stuart Mill – Sorin Cucerai. Sorin are un eseu în Observatorul, în care vorbeşte de distincţia asta noţională între sinceritate şi onestitate, fiindcă aţi adus în discuţie chiar dumneavoastră onestitatea. Domnule, noi am auzit că sinceritatea e o virtute şi o valoare. Dar de fapt e o valoare destul de îndoielnică, nu? Că omul sincer îţi spune aşa, ce simte el, şi tu trebuie să apreciezi foarte tare cât e el de sincer şi în acelaşi timp să fie clar că nu mai e nimic de spus dincolo de asta ; din moment ce omul a fost sincer şi ţi-a zis exact ce gândeşte el, ce-ar mai putea să intervină dincolo de asta, nu? La urma urmei pot să fiu foarte sincer în a vorbi despre toate pornirile mele, discutabile din punct de vedere moral, să fiu aşa, foarte relaxat de la un punct încolo, să fac destăinuiri integrale… Şi Pleşiţă e sincer când vine la televizor şi zice tot ce simte el aşa, e deschis, că nu mai e nicio problemă. Întrebarea e dacă sinceritatea asta ne duce automat la o valoare… renzonabilă, să spunem. Şi aici el făcea distincţia între sinceritate şi onestitate. Sigur, asta e o distincţie mai veche, e de regasit şi in filosofia politică clasică. Şi onestitatea înseamnă şi altceva. Adică nu înseamnă automat că eu sunt fair într-o relaţie cu celălalt dacă-i vărs în cap toate necazurile mele, sau dacă-i fac mărturisiri complete sau dacă îl încarc cu tensiunile sau cu frustrările mele, ci înseamnă mult mai mult ; adică e un anumit tip de disponibilitate de a-l asculta şi pe celălalt şi de a face un efort de bună credinţă şi de comunicare şi de construire a încrederii, să spunem. Şi până la urmă cred că discuţia noastră despre interpretare şi lectură are sens pentru mine, deci repet, nu am pretenţia că spun adevărul, vă spun cum stau lucrurile pentru mine. Deci are sens pentru mine dacă o punem în sfera asta mai largă de valori. Dacă ne gândim la valorile şi la normele pe care se construieşte o societate civilizată. Pentru că, la urma urmei, eu aici văd miza. Deci să articulezi un spaţiu al discursului care se bazează pe valorile care au construit Europa civilizată. Pe un anumit tip de benevolenţă, de răbdare, de premise de bună credinţă, pe un anumit tip de logică a argumentului, pe o anumită chimie între raţiune şi expresivitate, să spunem. Şi e vorba, la urma urmei, şi de politeţe, pentru că şi asta e o valoare cât se poate de importantă, care s-a construit cu greu, care e fragilă… Poţi să fi oricât de tăios, oricât de ironic, şi să rămâi în acelaşi timp în graniţele politeţii, care presupune o anumită deferenţă faţă de poziţia celuilalt ca şi persoană umană şi ca membru al societăţii civilizate, şi nu altfel, adică nu neapărat ca o autoritate, cineva, să zicem, mai bătrân, sau cu grade, sau mai ştiu eu ce. Deci nu în sensul ăsta. Şi din punctul ăsta de vedere, că vorbim aici de nou şi vechi şi de generaţii tinere şi generaţii aşa, mie mi se pare că genul ăsta de civilitate e ceva foarte nou în societatea în care trăim. Da, adică lumea, spaţiul public occidental s-a construit într-o primă fază, în mod interesant, tocmai prin discuţii de tip literar, pe discuţii în jurul gustului literar. Chiar şi în prima voltă a modernizării noastre, lucrurile au stat aşa : au început lucrurile cu societăţi literare, cu „scrieţi băieţi, numai scrieţi”, cu discuţii despre poezie, şi după aia au ajuns la proiecte politice şi la lucruri de altă anvergură. Ori, dacă stăm să ne gândim din perspectiva asta, că sîntem într-o societate care a fost destul de dezmembrată, destructurată, pe care însă o rearticulăm şi recivilizăm – a duce lucrurile în această direcţie, deci a produce genul ăsta de argumentare, de o poziţie critică din care să rezulte un anumit tip de onestitate, care să contureze un anumit etos intelectual, care presupune să-ţi spui opinia până la capăt dar şi într-un anumit consens şi într-o anumită structură articulată de valori, lucrurile astea mie mi se par foarte noi şi revoluţionare, aş spune, în raport cu tradiţiile noastre şi cu inerţiile şi instinctele noastre, felul în care sîntem sau nu sîntem educaţi. Şi aici chiar e o anumită problemă. Tu ai vorbit tot timpul de un fel de schimbare mare, care afectează, în general, lumea, civilizaţia. Ei, dar dacă ne gândim la situaţia în care sîntem noi, ca şi societate, există o convergenţă destul de îngrijorătoare, care presupune riscuri foarte mari, între o dezmembrare socială reală – da, e că vii după o dictatură de tip totalitar al cărei scop principal era să dezmembreze societatea, să nu lase trei oameni să se-adune ca să facă un lucru, să-i controleze la sânge până şi pe filatelişti şi columbofili, deci o societate care a fost destructurată şi ţesutul i-a fost cumva destrămat – şi un anumit tip de etos, de sensibilitate, de stil, de tipul ăsta anarhico-deconstrucţionist, care îţi spune să te reinventezi în orice fel, într-o libertate totală. Ei, convergenţa asta s-ar putea să creeze un efect cu totul şi cu totul derutant. Deci pur şi simplu nu-i acelaşi lucru lumea în care trăim noi cu lumi care au avut o evoluţie relativ stabilă în care au apărut fenomene de genul ăsta pe un alt fond, pe un alt tip de previzibilitate instituţională, pe alte valori internalizate, în care exista o întreagă reţea, o plasă de susţinere, dacă vreţi, un fond pe care asemenea reacţii pot să capete sens, alt tip de sens. Dar atunci când eşti fără genul ăsta de fundal, fără genul ăsta de context, acelaşi tip de comportament s-ar putea să capete cu totul alte valenţe. Adică el să pară cumva anomic şi autodestructuiv. Nu atât la nivel individual mă refer, cât în sensul ăsta al coeziunii sociale mai largi, al ţesutului social. Ok, şi deci discuţia dacă e să o ridicăm, cum am spus, la alt plan şi să punem nişte probleme teoretice, pentru mine aici se leagă. Deci în ce fel o etică a lecturii are de-a face de fapt, în general, cu civilizarea şi cu o etică a civilizaţiei, să spunem. Sau a civilizării. Şi a benevolenţei, şi a onestităţii, care ar putea să fie, repet, mai importantă şi categoric nouă şi insolită în lumea în care trăim noi. Şi care diferă pe ici, pe colo, în punctele esenţiale, de o simplă etică şi estetică a sincerităţii.

Horea Poenar: Ce facem într-o societate cum este a noastră, şi pe care ai descris-o atât de bine, unde fondul de care vorbeai, vrând nevrând nu va mai putea fi creat vreodată? Şi-atunci efectul este, inevitabil, unul din acesta diseminator şi, până la urmă, perdant? Sau există soluţii chiar începând de la asemenea zone particulare, cum sînt cele ale lecturii literare, zona respectivă a pedagogiei literare, a criticii literare, aici unde probabil avem ceva de spus şi avem ceva de făcut?

Caius Dobrescu : Eu nu cred, printre altele, că are sens să te-agiţi pentru poziţia literaturii între celelalte forme de discurs cultural, printre altele şi pentru că ea reprezintă o înmagazinare şi o codificare de experienţă socială foarte importantă. Noi o vedem doar ca un joc estetic, forme, aşa suntem educaţi, dar de fapt este un mod în care oamenii şi-au codificat experienţa de viaţă, un mod de a stoca ce-au învăţat ei unii despre alţii, care sunt riscurile cu care au înţeles că se confruntă şi indivizii luaţi separat şi comunităţile, şi sînt tot felul de idei şi de soluţii de cum ai putea să le depăşeşti. Deci eu chiar cred că sunt tot felul de discursuri care o concurează, de tipul discursului de autoîmbunătăţire personală, de human resources, de relaţii publice, tot felul de alte forme de-astea şi de ştiinţe şi de discursuri despre societate, dar de fapt cred că literatura conţine răspunsuri sau propuneri foarte importante în legătură cu asta, chiar soluţii de reumanizare şi de rearticulare a civilizaţiei, bunăoară. Şi din punctul ăsta de vedere chiar mi se pare importantă. Eliot, în eseul ăla faimos pe care îl citim cu toţii în bibliografia obligatorie încă din primii ani, cu funcţia socială a poeziei, are de fapt ideea asta a relaţiei esenţiale între poezie şi civilizaţie. Adică poezie – limbaj – civilizaţie. Civilizaţie care înseamnă de fapt o graniţă în faţa instinctelor şi în faţa barbariei. Deci are puterea asta, ca civilizând limbaje şi limbajele noastre, de fapt, ne face mai capabili să ne confruntăm cu propriile noastre impulsuri, cu anarhia naturală a impulsurilor noastre şi respectiv să devenim fiinţe mai previzibile şi mai de încredere pentru ceilalţi. Şi din punctul ăsta de vedere eu nu sînt aşa pesimist ca tine, nu cred că e imposibil să refaci fondul ăsta. El nici nu poate fi dizolvat întotdeauna, există o anumită socialitate naturală a oamenilor, sau forme în care ea se conservă chiar marginal şi de la care pornind cred că poţi să reconstruieşti segmente semnificative de societate. Societate civilă poţi să-i spui, sau poţi să găseşti alt termen. Eu i-aş spune societate civilizată, ca să fie mai clar despre ce vorbim. Şi că vorbeai de cum se predă literatura, da, chiar cred că în predarea literaturii, la toate nivelele, poate să fie un instrument de civilizare, deci nu de civilizare în sensul dresajului, în sensul aplatizării mentale de care aminteaţi dumneavoastră aici – să înveţi pe de rost comentarii literare, poezii, chestii de genul ăsta – nu în sensul ştanţării mentale cu patriotism, cu naţionalism şovinistic românesc şi alte chestii de genul ăsta, ci exact în sensul ăsta al unei relaţii mai complicate între emoţii şi gândire. O chimie care să îi transforme pe oameni în fiinţe reflexive şi capabile să valorifice libertatea lor în mod raţional, ca să zic aşa.

Virgil Podoabă Eu personal nu sunt competent în punctul acesta de întâlnire a literaturii cu civilizația, eu văd lucrurile puțin mai simplu și individualist. Literatura, într-adevăr, e depozit de experiențe, dar, după mine, sunt în primul rând experiențe individuale care poartă cu ele și experiențe mai largi, sociale. Dar în primul rand, un scriitor își spune propria lui viață acolo, ceea ce este esențial în viața lui, în felul acesta, cel care citește are șansa să trăiască mai multe vieți. Eu nu am spre șaizeci de ani, ci am spre câteva mii de ani. Găsesc în Epopeea lui Ghilgameș o experiența care mi se pare validă pentru oricare dintre noi, și anume revelația putrefactului, revelația lui Ghilgameș în fața cadavrului lui Enghidu, când își dă seama că el este un tânăr muritor, deși se credea nemuritor, are revelația măsurii umane. Acest lucru ne este comunicat și astăzi, precum un poem de Sapho, dincolo de echipamentul lui mitologic și de mărcile culturii asiro-babiloniene. Putem extrage, prin urmare, pentru noi personal câte ceva. Literatura face ceva, după mine, ce nu fac nici celelalte științe umane, nici științele tari, și anume, se ocupă de problemele noastre existențiale, Și în felul acesta putem afla multe lucururi de acolo și, poate în felul acesta are și o funcție civilizatoare. Dar eu cred că literature este importantă pentru fiecare în parte. Cel care citește sau ascultă muzică este mult este, cu siguranță, un subiect diferit, mult mai bogat, mult mai complex, cu mai multe vieți în el decât unul care face așa ceva, care își urmează cărăruia lui existențială și-și trăiește propria lui viață fără lucrurile acestea. Noi, cei care citim, trișăm într-un fel timpul. Putem, într-o unitate te timp mică, să trăim simultan experiențele capitale ale celor care au scris operele pe care noi le citim. Opere care au existat și care, convențional, se crede că au valoare estetică. Rămâne să stabilim ce este cu această valoare estetică, nimeni nu a definit-o exact până acum. Dar din acest punct de vedere, funcția principală este una existențială.

Dilemă de identitate sau Despre un stil de competenţă care trebuie realizat

Virgil Podoabă Cred că e un semn de civilizație până una alta că discută autorul care, în loc să spună că nu mai vrea să audă de acești oameni niciodată, a venit și stă față în față cu ei.

Horea Poenar: Și este gest care înțelege ce înseamnă o revistă studențiască și nu aplică asupra ei niște criterii care nu i se potrivesc.

Bogdan Odăgescu Nu are rost să cădem într-o anumită formă de prozelistism pentru că omul care citește și încearcă să convingă pe altul să citească ajunge ca un sectant care propovăduește ceva vetust. Or nu poți să spui că cinematograful a omorât cartea sau că vidioclipul a omorât muzica ascultată, la fel cum e o prostie să zici că CD-Rom-ul a omorât vinylul sau că a omorât muzica. Este mai bine totuși să ne folosim de mijloacele de comunicare și să lăsăm ca promovarea în exterior să vină de la sine, pentru că, pentru un cititor tânăr este mult mai potrivită curiozitatea proprie decât încercarea cuiva de a-l convinge.

Olga Ştefan: Nu cred că ar trebui să avem ambiţii didacticiste sau genul acesta de acţiune de misionari: trebuie să îi reînvăţăm pe tinerii de vârsta noastră să citească, concluzia acestei întâlniri ar fi că trebuie şi noi să reînvăţăm să citim şi probabil că o şi facem, la modul idealist, cu fiecare carte pe care o citim.

László Szabolcs: S-a scris un roman de 1500 de pagini, la care s-a lucrat cam 18 ani, de Péter Nádas, colegul de generaţie al lui Esterházy. Are 1500 de pagini, e în trei volume şi cele mai multe cronici s-au scris de critici separaţi, adică un critic citea primul volum, celălalt al doilea volum şi al treilea ultimul volum. Chiar m-am uitat ieri pe Internet dacă sunt critici care au citit tot. Am găsit unul singur… cele mai renumite reviste, vă spun, nu ştiu dacă le cunoaşteţi…

Adrian Lăcătuş: Care e cea mai renumită?

László Szabolcs: Élet és Irodalom, Jelenkor… şi pe Internet sunt portaluri unde s-a scris despre… litera.hu, de exemplu. Toţi au scris separat, nici nu cred că au avut timpul necesar pentru a citi întregul, deşi se cheamă Poveşti paralele, adică Párhuzamos történetek, Parallel Stories, deci nu se poate citi separat, adică toate poveştile interferează şi totuşi au făcut astfel. Nu am citit cronicile, numai am observat fenomenul.

Virgil Podoabă: Cartea cum a apărut, toate volumele de-odată?

László Szabolcs: Adevărul e că au apărut practic separat, au titluri separate, dar poveştile se reîntâlnesc, personajele la fel, deci nu sunt separate. Toate la un loc nu ştiu dacă se puteau publica, volumul întreg ar fi foarte mare.

Horea Poenar: La început, când a apărut ideea experimentului în redacţie, el a fost gândit pur şi simplu teoretic, ceea ce nu e explicabil în contextul românesc. Trebuia să te gândeşti: „Autorul ce-o să zică?” sau cum o să îi convină? Însă, nimeni nu şi-a pus problema că vor ieşi pasaje negative sau pozitive, pur şi simplu treaba aceasta nu am discutat-o. Eu, care mă consider un prieten al lui Caius Dobrescu, eu nu m-am gândit şi la această posibilitate. Şi acum nu numai că autorul a venit aici şi mulţi alţii n-ar fi venit, ci pur şi simplu ar fi scuipat venin prin presa culturală românească. Dar, aţi observat că aceşti cititori ai Echinoxului şi-au pus la îndoială deseori treaba făcută, ceea ce înseamnă că experimentul ar putea, parţial cel puţin, să fie declarat un eşec.

Adrian Lăcătuş: Dacă aceasta e metoda de a face să se întâlnească redacţia cu scriitori contemporani importanţi, e o metodă foarte bună, să vină aici lunar cineva…

Bogdan Odăgescu: Vroiam să zic doar că am observat în anumite polemici din presa culturală că anumite părţi consideră neîncrederea şi faptul că cineva îşi pune la îndoială o judecată drept fapt impardonabil. Genul acesta de prejudecăţi…

Olga Ştefan: Nu ne caracterizează faptul de a avea idei puţine şi fixe, vrem să credem.

Horea Poenar: În România nu există o cultură a greşelii, a eratei, a scuzelor. Ai spus o chestie, ai greşit, dar nu recunoşti niciodată.

Virgil Podoabă: Ba chiar o monumentalizezi cu argumente noi.

Caius Dobrescu: Gândeşte-te: pe piaţa publică eşti comentator la TV, apari în fiecare seară, eşti Iosif Boda sau Robert Turcescu, eşti un personaj, joci în fiecare seară un personaj şi trebuie să fii tu însuţi, să livrezi tot timpul, ţine de regula jocului. Tu eşti „ăla” şi publicul trebuie să te recunoască, dar genul acesta de atitudine cred că nu funcţionează în spaţiul academic, care în mod normal ar trebui să fie unul în care îţi pui periodic sau permanent la îndoială opiniile, asta e regula jocului. Este adevărat că revista dumneavoastră este în această dilemă de identitate în care sunt multe publicaţii culturale româneşti astăzi, adică să fie un spaţiu de reflecţie, mai academic, cu tematici intelectuale în care se admit nuanţe şi dezbateri, sau să fie deschis între jurnalismul cultural ca atare, care are un pic alte reguli. E un proces de separare a planurilor care durează de ceva ani, nu ştim exact cum o să se încheie. E şi asta o problemă şi o întrebare. A existat mult timp la noi o formulă care îmbina cumva lucrurile. Presiunile civilizaţionale din spaţiul în care ne integrăm, vrând nevrând, sunt pentru o separare tot mai strictă, riguroasă, dacă nu chiar rigidă. E o întrebare dacă se vor putea păstra genurile acestea aici, pe un fel de specific, sau până la urmă se va ceda presiunilor şi se va trece la o separare.

Virgil Podoabă: Echinoxul e o revistă care captează talente şi le stimulează.

Caius Dobrescu: Nu putem vorbi despre Echinox ca despre un model etern.

Horea Poenar: El nu este specific decât pe anumite categorii de vârstă.

Caius Dobrescu: Talentele într-un fel le antrenezi când vrei să faci jurnalism cultural, dacă vrei să produci un Robert Turcescu al literaturii şi altfel când vrei să faci eseuri academice, să iei parte la producţia de idei. E o problemă de matriţă. Spun matriţă ca să nu sune prea vetust, blagian: matrice.

Horea Poenar: E o întreagă problemă de dezbătut, în ce măsură prin această despărţire, fiecare parte pierde anumite lucruri care îi sunt până la urmă esenţiale şi care pot fi transpuse din partea cealaltă.

Caius Dobrescu: Este şi aceasta o raţiune pentru a ţine o revistă studenţească în zona aceasta de indeterminare: un loc de experminetare, de auto-descoperire în care să fii deschis spre mai multe orizonturi.

Horea Poenar: Da, dar în spaţiul românesc, un astfel de loc înseamnă să fii atacat întotdeauna din ambele părţi.

Caius Dobrescu: Da, da…

Bogdan Odăgescu: Mi se pare normal să fim între, având în vedere că s-a spus mai devreme că Echinoxul este un loc de formare, aşadar un loc de căutare a unor potenţiale valori. O facultate de litere trebuie să producă atât jurnalişti, cât şi oameni de ştiinţă specializaţi pe anumite paliere exacte, să zicem. Atunci este normal ca Echinoxul să se afle undeva între, pentru că îi dă redactorului şi celui care scrie la Echinox posibilitatea să încerce în amândouă direcţiile. De aceea trebuie să se găsească o anumită soluţie din acest punct de vedere. Ce produce o facultate de litere sau de filosofie? Produce profesori, scriitori, critici? Este normal să avem şi cronică de întâmpinare, recenzii, studii mai ample, este normal să avem interviuri, la fel de normal cum este să avem poezii şi proză, teatru, scenariu de film sau cine ştie mai ce… ilustraţii care au o anumită miză estetică.

Caius Dobrescu: E foarte bine ca dintr-o facultate să ieşi ştiind să faci şi una şi alta. Sunt convins că oamenii foarte inteligenţi pot să facă singuri asta şi să aplice singuri nucleul de cunoştinţe şi abilităţi pe care l-au dobândit aici în anumite zone. Pe de altă parte, la un nivel mediu, general, eu cred că totuşi, dacă programul de studiu nu este gândit aşa, deci dacă oamenii nu sunt învăţaţi să exerseze şi separat lucrurile şi să realizeze că le pot face… în foarte multe cazuri nu se întâmplă de la sine. Sigur, aici este vorba mai mult de curriculum şi cum e el gândit, care este filosofia lui, nu atât cât este vorba de programul revistei Echinox. Lucrurile se leagă, dumneavoastră aţi spus-o în legătură cu activitatea la revistă, cu formarea intelectuală şi cu ce se întâmplă. Chiar aici fiind, ar fi util dacă v-aţi asuma pe rând măştile acestea, având conştiinţa diferenţierii între discursuri, capacitatea de a lucra cu ustensile diferite şi cât mai multe.

Bogdan Odăgescu: O mică observaţie la ce aţi spus dumneavoastră: aţi spus că este bine să ieşi din facultate şi să ştii să le faci pe amândouă, eu mă refeream la posibilitatea de a le face pe amândouă, a putea să le încerci pe amândouă, pentru că poate eşti potrivit unui palier şi unuia nu. Nu cred că din facultăţile de litere trebuie să iasă oameni care ştiu să facă de toate şi nimic.

Caius Dobrescu: Sunt de acord, dar e bine să fie oameni care să ştie că pot să meargă pe mai multe direcţii. Noi am numit două, cred că pot să fie mai multe. În general faci facultatea aceasta ca să devii profesor, acesta este lucrul cel mai evident.

Virgil Podoabă: Cei de la Echinox nu cred că se gândesc la asta.

Caius Dobrescu: Bun, dar aici este vorba de cum funcţionează lucrurile. Unii probabil că da, nu cred că văd o incompatibilitate absolută între a fi profesor şi a fi redactor de revistă.

Virgil Podoabă: Nu, nu, dar la Echinox oamenii trag din alte motive. Echioxul a avut perioade în care mai tare s-a văzut literatura, s-a promovat. Depinde şi de cine face echipa. În alte etape au produs teoreticieni, critici de calitate decât scriitori. Deşi se cultivă şi literatura şi discursurile critice sau de alt tip, Echinoxul a produs în toate aceste direcţii şi probabil că ţine de cine face selecţia şi de o etapă în care se coagulează un anume grup şi ce anume iese din el. Eu cred că Echinoxul e bine să rămână în continuare pe stimularea creativităţi, pentru că altminteri… Să dai mai multe posibilităţi de discurs, asta zici, mai multe tipuri de discurs, fie jurnalist sau elitist.

Caius Dobrescu: Nu elitist, neapărat, în niciun caz elitist. Academic. Să presupună un alt tip de argumentaţie.

Virgil Podoabă: Sigur că pot să promoveze… Oamenii selectaţi aici fac parte oricum potenţialmente din elită… Eu văd o incompatibilitate radicală între jurnalismul de consum şi discursurile de elită. Am mai discutat tema asta până am înnebunit.

Caius Dobrescu: Nu e aşa o polarizare. Sunt n nuanţe aici.

Virgil Podoabă: Dacă un om este cameleonic şi poate să scrie în mai multe feluri… Eu cred că un anume lucru nu poate fi spus decât într-un singur fel, sunt un fundamentalist al expresivităţii cu conţinutul ei adecvat. Un anumit lucru nu poate fi spus decât într-un anumit tip de discurs. Degeaba mă apuc eu să vulgarizez aceeaşi idee, că sunt altcineva. De aceea cred că el are dreptate când spune că e bine să fie mai multe posibilităţi, dar unul să aleagă jurnalismul cultural, altul să înveţe teoria sau critica literară.

Adrian Lăcătuş: Jurnalismul cultural e deja un jurnalism superior, care încearcă să pună probleme, să propună idei, teme.

Virgil Podoabă: Da, dar într-un limbaj accesibil unui public mult mai larg. Depinde cine e publicul…

Adrian Lăcătuş: Din păcate nu este atât de larg, se autoselectează.

Virgil Podoabă: …pentru cine vorbim, pentru câţi.

Caius Dobrescu: Pe de altă parte, şi tu eşti supărat, la fel ca şi altă multă lume, despre cum se citeşte, când paginile de cultură sau literatura în presa cotidiană sau la televiziune e făcută de oameni care se nimeresc pe acolo. Unii acoperă subiectul acesta şi sunt pur şi simplu tâmpiţi, sunt şi ei prin redacţie, pe acolo, şi slujba ajunge la ei, pentru că e treaba care pare cel mai puţin importantă şi acolo tu trebuie să faci de toate. De la sport la cultură, ceea ce înseamnă şi modă, şi expoziţie culinară şi eventual vreo carte care a mai apărut. Dacă vezi că se întâmplă asta şi vezi că oamenii aceştia nu sunt profesionişti, persoane care ştiu despre ce scriu, te şochează. Trebuie să existe un oarecare nivel de calitate, nişte standarde ale jurnalismului cultural, care trebuie să fie atractiv, fără îndoială, doar vorbim de mijloace jurnalistice. Este vorba despre un stil de competenţă care trebuie realizat, el nu există pur şi simplu. Ar trebui cineva să ducă competenţele acestea la un loc, să le structureze, să fie oameni care să relizeze că ştiu să facă asta şi ştiu să facă mai bine decât cei care o fac acum şi să poată să vină să se propună, să aibă încrederea în ei ca să penetreze sistemul. Dacă tu ştii că o poţi face, te poţi duce cu proiecte la televiziuni, la ziare. Unul, doi, trei, zece te resping, îţi dau un picior în fund, al unsprezecelea s-ar putea să meargă, dacă tu crezi că acesta este un sector. Nu există genul acesta de competenţă şi de încredere în sine.

Virgil Podoabă: Şi cine poate să îl producă?

Caius Dobrescu: Printre altele, pot să îl producă şi facultăţile de litere.

Virgil Podoabă: Să ai secţii speciale pentru aşa ceva?

Caius Dobrescu: Nu, să ai cursuri.

///

Vezi și:

Partea 1/4

Partea 2/4

Partea 3/4

///

László Szabolcs: S-a scris un roman de 1500 de pagini, la care s-a lucrat cam 18 ani, de Péter Nádas, colegul de generaţie al lui Esterházy. Are 1500 de pagini, e în trei volume şi cele mai multe cronici s-au scris de critici separaţi, adică un critic citea primul volum, celălalt al doilea volum şi al treilea ultimul volum. Chiar m-am uitat ieri pe Internet dacă sunt critici care au citit tot. Am găsit unul singur… cele mai renumite reviste, vă spun, nu ştiu dacă le cunoaşteţi…

Adrian Lăcătuş: Care e cea mai renumită?

László Szabolcs: Élet és <em>Irodalom</em><em>,</em> Jelenkor… şi pe Internet sunt portaluri unde s-a scris despre… litera.hu, de exemplu. Toţi au scris separat, nici nu cred că au avut timpul necesar pentru a citi întregul, deşi se cheamă <em>Poveşti paralele</em>,<em> </em>adică <em>Párhuzamos történetek</em>, <em>Parallel Stories,</em> deci nu se poate citi separat, adică toate poveştile interferează şi totuşi au făcut astfel. Nu am citit cronicile, numai am observat fenomenul.

Virgil Podoabă: Cartea cum a apărut, toate volumele de-odată?

László Szabolcs: Adevărul e că au apărut practic separat, au titluri separate, dar poveştile se reîntâlnesc, personajele la fel, deci nu sunt separate. Toate la un loc nu ştiu dacă se puteau publica, volumul întreg ar fi foarte mare.

Horea Poenar: La început, când a apărut ideea experimentului în redacţie, el a fost gândit pur şi simplu teoretic, ceea ce nu e explicabil în contextul românesc. Trebuia să te gândeşti: „Autorul ce-o să zică?” sau cum o să îi convină? Însă, nimeni nu şi-a pus problema că vor ieşi pasaje negative sau pozitive, pur şi simplu treaba aceasta nu am discutat-o. Eu, care mă consider un prieten al lui Caius Dobrescu, eu nu m-am gândit şi la această posibilitate. Şi acum nu numai că autorul a venit aici şi mulţi alţii n-ar fi venit, ci pur şi simplu ar fi scuipat venin prin presa culturală românească. Dar, aţi observat că aceşti cititori ai Echinoxului şi-au pus la îndoială deseori treaba făcută, ceea ce înseamnă că experimentul ar putea, parţial cel puţin, să fie declarat un eşec.

Adrian Lăcătuş: Dacă aceasta e metoda de a face să se întâlnească redacţia cu scriitori contemporani importanţi, e o metodă foarte bună, să vină aici lunar cineva…

Bogdan Odăgescu: Vroiam să zic doar că am observat în anumite polemici din presa culturală că anumite părţi consideră neîncrederea şi faptul că cineva îşi pune la îndoială o judecată drept fapt impardonabil. Genul acesta de prejudecăţi…

Olga Ştefan: Nu ne caracterizează faptul de a avea idei puţine şi fixe, vrem să credem.

Horea Poenar: În România nu există o cultură a greşelii, a eratei, a scuzelor. Ai spus o chestie, ai greşit, dar nu recunoşti niciodată.

Virgil Podoabă: Ba chiar o monumentalizezi cu argumente noi.

Caius Dobrescu: Gândeşte-te: pe piaţa publică eşti comentator la TV, apari în fiecare seară, eşti Iosif Boda sau Robert Turcescu, eşti un personaj, joci în fiecare seară un personaj şi trebuie să fii tu însuţi, să livrezi tot timpul, ţine de regula jocului. Tu eşti „ăla” şi publicul trebuie să te recunoască, dar genul acesta de atitudine cred că nu funcţionează în spaţiul academic, care în mod normal ar trebui să fie unul în care îţi pui periodic sau permanent la îndoială opiniile, asta e regula jocului. Este adevărat că revista dumneavoastră este în această dilemă de identitate în care sunt multe publicaţii culturale româneşti astăzi, adică să fie un spaţiu de reflecţie, mai academic, cu tematici intelectuale în care se admit nuanţe şi dezbateri, sau să fie deschis între jurnalismul cultural ca atare, care are un pic alte reguli. E un proces de separare a planurilor care durează de ceva ani, nu ştim exact cum o să se încheie. E şi asta o problemă şi o întrebare. A existat mult timp la noi o formulă care îmbina cumva lucrurile. Presiunile civilizaţionale din spaţiul în care ne integrăm, vrând nevrând, sunt pentru o separare tot mai strictă, riguroasă, dacă nu chiar rigidă. E o întrebare dacă se vor putea păstra genurile acestea aici, pe un fel de specific, sau până la urmă se va ceda presiunilor şi se va trece la o separare.

Virgil Podoabă: Echinoxul e o revistă care captează talente şi le stimulează.

Caius Dobrescu: Nu putem vorbi despre Echinox ca despre un model etern.

Horea Poenar: El nu este specific decât pe anumite categorii de vârstă.

Caius Dobrescu: Talentele într-un fel le antrenezi când vrei să faci jurnalism cultural, dacă vrei să produci un Robert Turcescu al literaturii şi altfel când vrei să faci eseuri academice, să iei parte la producţia de idei. E o problemă de matriţă. Spun matriţă ca să nu sune prea vetust, blagian: matrice.

Horea Poenar: E o întreagă problemă de dezbătut, în ce măsură prin această despărţire, fiecare parte pierde anumite lucruri care îi sunt până la urmă esenţiale şi care pot fi transpuse din partea cealaltă.

Caius Dobrescu: Este şi aceasta o raţiune pentru a ţine o revistă studenţească în zona aceasta de indeterminare: un loc de experminetare, de auto-descoperire în care să fii deschis spre mai multe orizonturi.

Horea Poenar: Da, dar în spaţiul românesc, un astfel de loc înseamnă să fii atacat întotdeauna din ambele părţi.

Caius Dobrescu: Da, da…

Bogdan Odăgescu: Mi se pare normal să fim între, având în vedere că s-a spus mai devreme că Echinoxul este un loc de formare, aşadar un loc de căutare a unor potenţiale valori. O facultate de litere trebuie să producă atât jurnalişti, cât şi oameni de ştiinţă specializaţi pe anumite paliere exacte, să zicem. Atunci este normal ca Echinoxul să se afle undeva între, pentru că îi dă redactorului şi celui care scrie la Echinox posibilitatea să încerce în amândouă direcţiile. De aceea trebuie să se găsească o anumită soluţie din acest punct de vedere. Ce produce o facultate de litere sau de filosofie? Produce profesori, scriitori, critici? Este normal să avem şi cronică de întâmpinare, recenzii, studii mai ample, este normal să avem interviuri, la fel de normal cum este să avem poezii şi proză, teatru, scenariu de film sau cine ştie mai ce… ilustraţii care au o anumită miză estetică.

Caius Dobrescu: E foarte bine ca dintr-o facultate să ieşi ştiind să faci şi una şi alta. Sunt convins că oamenii foarte inteligenţi pot să facă singuri asta şi să aplice singuri nucleul de cunoştinţe şi abilităţi pe care l-au dobândit aici în anumite zone. Pe de altă parte, la un nivel mediu, general, eu cred că totuşi, dacă programul de studiu nu este gândit aşa, deci dacă oamenii nu sunt învăţaţi să exerseze şi separat lucrurile şi să realizeze că le pot face… în foarte multe cazuri nu se întâmplă de la sine. Sigur, aici este vorba mai mult de curriculum şi cum e el gândit, care este filosofia lui, nu atât cât este vorba de programul revistei Echinox. Lucrurile se leagă, dumneavoastră aţi spus-o în legătură cu activitatea la revistă, cu formarea intelectuală şi cu ce se întâmplă. Chiar aici fiind, ar fi util dacă v-aţi asuma pe rând măştile acestea, având conştiinţa diferenţierii între discursuri, capacitatea de a lucra cu ustensile diferite şi cât mai multe.

Bogdan Odăgescu: O mică observaţie la ce aţi spus dumneavoastră: aţi spus că este bine să ieşi din facultate şi să ştii să le faci pe amândouă, eu mă refeream la posibilitatea de a le face pe amândouă, a putea să le încerci pe amândouă, pentru că poate eşti potrivit unui palier şi unuia nu. Nu cred că din facultăţile de litere trebuie să iasă oameni care ştiu să facă de toate şi nimic.

Caius Dobrescu: Sunt de acord, dar e bine să fie oameni care să ştie că pot să meargă pe mai multe direcţii. Noi am numit două, cred că pot să fie mai multe. În general faci facultatea aceasta ca să devii profesor, acesta este lucrul cel mai evident.

Virgil Podoabă: Cei de la Echinox nu cred că se gândesc la asta.

Caius Dobrescu: Bun, dar aici este vorba de cum funcţionează lucrurile. Unii probabil că da, nu cred că văd o incompatibilitate absolută între a fi profesor şi a fi redactor de revistă.

Virgil Podoabă: Nu, nu, dar la Echinox oamenii trag din alte motive. Echioxul a avut perioade în care mai tare s-a văzut literatura, s-a promovat. Depinde şi de cine face echipa. În alte etape au produs teoreticieni, critici de calitate decât scriitori. Deşi se cultivă şi literatura şi discursurile critice sau de alt tip, Echinoxul a produs în toate aceste direcţii şi probabil că ţine de cine face selecţia şi de o etapă în care se coagulează un anume grup şi ce anume iese din el. Eu cred că Echinoxul e bine să rămână în continuare pe stimularea creativităţi, pentru că altminteri… Să dai mai multe posibilităţi de discurs, asta zici, mai multe tipuri de discurs, fie jurnalist sau elitist.

Caius Dobrescu: Nu elitist, neapărat, în niciun caz elitist. Academic. Să presupună un alt tip de argumentaţie.

Virgil Podoabă: Sigur că pot să promoveze… Oamenii selectaţi aici fac parte oricum potenţialmente din elită… Eu văd o incompatibilitate radicală între jurnalismul de consum şi discursurile de elită. Am mai discutat tema asta până am înnebunit.

Caius Dobrescu: Nu e aşa o polarizare. Sunt <em>n</em> nuanţe aici.

Virgil Podoabă: Dacă un om este cameleonic şi poate să scrie în mai multe feluri… Eu cred că un anume lucru nu poate fi spus decât într-un singur fel, sunt un fundamentalist al expresivităţii cu conţinutul ei adecvat. Un anumit lucru nu poate fi spus decât într-un anumit tip de discurs. Degeaba mă apuc eu să vulgarizez aceeaşi idee, că sunt altcineva. De aceea cred că el are dreptate când spune că e bine să fie mai multe posibilităţi, dar unul să aleagă jurnalismul cultural, altul să înveţe teoria sau critica literară.

Adrian Lăcătuş: Jurnalismul cultural e deja un jurnalism superior, care încearcă să pună probleme, să propună idei, teme.

Virgil Podoabă: Da, dar într-un limbaj accesibil unui public mult mai larg. Depinde cine e publicul…

Adrian Lăcătuş: Din păcate nu este atât de larg, se autoselectează.

Virgil Podoabă: …pentru cine vorbim, pentru câţi.

Caius Dobrescu: Pe de altă parte, şi tu eşti supărat, la fel ca şi altă multă lume, despre cum se citeşte, când paginile de cultură sau literatura în presa cotidiană sau la televiziune e făcută de oameni care se nimeresc pe acolo. Unii acoperă subiectul acesta şi sunt pur şi simplu tâmpiţi, sunt şi ei prin redacţie, pe acolo, şi slujba ajunge la ei, pentru că e treaba care pare cel mai puţin importantă şi acolo tu trebuie să faci de toate. De la sport la cultură, ceea ce înseamnă şi modă, şi expoziţie culinară şi eventual vreo carte care a mai apărut. Dacă vezi că se întâmplă asta şi vezi că oamenii aceştia nu sutn profesionişti, persoane care ştiu despre ce scriu, te şochează. Trebuie să existe un oarecare nivel de calitate, nişte standarde ale jurnalismului cultural, care trebuie să fie atractiv, fără îndoială, doar vorbim de mijloace jurnalistice. Este vorba despre un stil de competenţă care trebuie realizat, el nu există pur şi simplu. Ar trebui cineva să ducă competenţele acestea la un loc, să le structureze, să fie oameni care să relizeze că ştiu să facă asta şi ştiu să facă mai bine decât cei care o fac acum şi să poată să vină să se propună, să aibă încrederea în ei ca să penetreze sistemul. Dacă tu ştii că o poţi face, te poţi duce cu proiecte la televiziuni, la ziare. Unul, doi, trei, zece te resping, îţi dau un picior în fund, al unsprezecelea s-ar putea să meargă, dacă tu crezi că acesta este un sector. Nu există genul acesta de competenţă şi de încredere în sine.

Virgil Podoabă: Şi cine poate să îl producă?

Caius Dobrescu: Printre altele, pot să îl producă şi facultăţile de litere.

Virgil Podoabă: Să ai secţii speciale pentru aşa ceva?

Caius Dobrescu: Nu, să ai cursuri.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de