Gîlceava Echinoxului cu Caius Dobrescu – masa rotundã (1/4)

De . Categorii: Diverse, Dosare, anchete, Dosarul Caius Dobrescu, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: , , , , ,

Gîlceava Echinoxului cu Caius Dobrescu – masa rotundã (1/4)

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

INTRO

În numãrul 1-4/2008 din Echinox, a fost publicat un grupaj de opt texte care aveau ca subiect comun romanul Tezã de doctorat, volum de Caius Dobrescu. Fiecare text viza experienţa de lecturã a opt autori diferiţi preţ de o sutã de pagini din cele opt sute care compun corpul romanului. Niciunul dintre autori nu a parcurs integral volumul şi nici nu a tras cu ochiul la textul celuilalt. Lectura a fost strict individualã şi strict fragmentarã. Maniera aceasta, nepunând romanul într-o luminã favorabilã, a creat o situaţie cel puţin ineditã. La invitaţia lui Horea Poenar, Caius Dobrescu (însoţit de prietenii Virgil Podoabã şi Adrian Lãcãtuş) a acceptat un dialog fãrã venin cu redactorii revistei care au ales o astfel de lecturã

plasatã la limita dintre gãselniţã şi experiment. Ce şi cum s-a dialogat despre asta, puteţi afla din transcrierea de mai jos a discuţiei.

Cristina Miloş

///

Valabilitatea unui experiment de lectură

Horea Poenar: Revista Echinox scoate un număr preocupat de problema felului în care se citeşte în prezent şi, de asemenea, a felului în care se valorizează în prezent, în diferite medii: cele tradiţionale, incluzând revistele culturale, spaţiul universitar, şi mediile noi, publicaţiile de tip nou: blogurile, spre exemplu, internetul, media „populară”. În contextul unui asemenea număr, masa aceasta rotundă are ca sens posibilitatea de a testa, mai ales, câteva dintre părerile fiecăruia dintre noi, păreri care pornesc – şi acesta este unul dintre motivele pentru care ne-am strâns aici – de la a discuta valabilitatea, eventual, în contextul mai larg al discuţiei despre care vorbeam, unui experiment de lectură cum a fost cel iniţiat de revista Echinox în numărul 1 din 2008 cu privire la cartea lui Caius Dobrescu, „Teză de doctorat”. Şi mai este un motiv pentru care discutăm astăzi aici: domnul Virgil Podoabă a avut o intervenţie la Bucureşti, la un colocviu de teorie literară, în care a expus o teorie cu privire la modul cum se citeşte în prezent, care la vremea respectivă mi s-a părut, ca şi acum de altfel, foarte potrivită pentru ceea ce ne interesează în numărul Echinox.

Virgil Podoabă: Aş porni din start de la reacţia pe care am avut-o în faţa experimentului de lectură pe romanul „Teză de doctorat” a lui Caius Dobrescu. Eu, în general, mă cred, şi mă mai cred şi alţii, destul de liberal, destul de deschis, dar în calitate de „dinozaur” intelectual, ca să zic aşa, am avut din start o reacţie de refuz a unui asemenea experiment. Şi nu am o reacţie de respingere pentru că e un roman scris de un prieten al meu, şi pe care eu îl consider un roman mare – un roman mare în sensul valoric – ci tipul de experienţă de lectură, de experiment de lectură pe care l-aţi propus mi s-a părut, aş zice, inacceptabil. De ce mi se pare inacceptabil acest gen de experiment? Mi se pare de la bun început că acest roman, de pildă, nu poate fi citit în niciun caz fragmentar, sau secţionat pe câte 100 de pagini, secţionare care poate fi ludică, să zicem. Nu se poate pentru că acest roman, deşi are caracteristici postmoderne, nu se relevă decât dacă îl citeşti în întregime. Ar putea exista cărţi pe care s-ar putea face un astfel de experiment. Există cărţi pentru care partea reprezintă întregul, nu greşesc foarte tare, s-a practicat genul acesta de lectură. Acesta mi s-a părut un experiment greşit din punctul de vedere al adecvării lui la obiectul respectiv. Un alt motiv care m-a făcut să am această reacţie ţine de experienţa mea de echinoxist: era o convenţie tacită la începutul anilor ’70, când eram aici la Echinox, ca atunci când scrii o recenzie sau o cronică literară despre cartea unui scriitor, să le fi citit în prealabil pe toate. Nimănui nu-i trecea prin cap să scrie despre vreo carte fără să fi citit toate cărţile respectivului scriitor. Chiar dacă era vreo carte de Ion Crănguleanu, care avea zeci de volume de poezie, le citeai pe toate şi te pronunţai cu privire la cartea respectivă, deci nu era acest gen de inocenţă a decupării unei cărţi din şirul cărţilor scriitorului respectiv, şi să o comentezi ca şi când celelalte nici n-ar exista. Mi s-a părut, de asemenea, că această carte iese foarte prost, pentru că la o lectură integrală a ei e o carte foarte importantă, unul dintre marile romane care s-au scris nu numai după căderea comunismului, ci, după mine, este unul dintre marile romane ale literaturii române. Poate că risc spunând acest lucru, însă consider că este, realemente, un roman de o excepţională valoare. Aşa încât mi s-a părut că acest gen de lectură nu numai că îl defavorizează, ci chiar îl neândreptăţeşte într-un mod barbar. Nu insist asupra motivelor pentru care îl consider bun. Eu cred că în materie de literatură nu putem împărţi lucrurile aşa: cărţile postmoderne sunt mai bune întrucât sunt mai actuale decât Homer sau decât Dante sau decât Platon, penutru că aceştia din urmă au trăit în altă epocă. Nu putem discuta aşa pentru că, altminteri, nu am mai citi altă literatură decât aceea a prezentului. Eu eram (şi asta ar fi încă un argument pentru poziţia mea, pentru că semănam foarte tare cu voi pe vremea când eram student) un trişor de elită: eram obsedat de originalitate, nu mă interesa prea mult dacă e adevărat ceea ce spun, mă interesa să fiu original. Şi am prins foarte repede o metodă prin care străluceam pe la seminarii sau prin lucrări: să rad premisa celuilalt. Dacă era vorba de un coleg, îi rădeam lui premisa, dacă era vorba de bibliografie, îl luam pe cel mai tare din bibliografie, procedam în acelaşi mod şi făceam o demonstraţie: nu mă interesa dacă ceea ce spuneam era veridic sau nu. Lucrul ăsta m-a dus, în timp, după ce am terminat studiile şi am ajuns la Zalău, într-o stare de criză generalizată până la marginea patologicului, am avut un fel de criză de autenticitate a adevărului: mi s-a părut că societatea e alienată, că trăim într-o lume „nu-ştiu-cum”, şi pe urmă mi-am dat seama că eu însumi eram alienat. Între timp, am aflat că a fi original nu ţine de artificii, de strategii de epatare, de seducţie, ci înseamnă a săpa în tine: ajungi la originalitate săpând în tine însuţi. O teză, şi aceasta, destul de non-postmodernă, aş zice, dar, dacă am ajuns măcar la o brumă de originalitate, a fost săpând în mine, găsindu-mi propria unicitate. Pentru că, în general, atunci când negăm, negăm prin comparaţii, şi suntem tentaţi să zicem „cartea asta nu-i bună pentru că seamănă cu altele- nu ştiu câte, plus că e mult mai proastă decât acelea”. E foarte simplu să vezi genul proxim, mai dificil este să degajezi diferenţa specifică. Şi de aici, începe, practic, munca adevărată, asta, într-adevăr îţi dă de lucru, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual.

Horea Poenar: Eu aş vrea, totuşi, să nu transformăm întreaga masă rotundă într-o discuţie numai despre experimentul respectiv şi să revedem dacă nu e într-o anumită măsură specific noilor feluri de a citi, dar şi mai vechilor forme de a citi. Pe de altă parte, aş atrage atenţia şi asupra felului cum o carte, într-o cultură, trebuie, până la urmă, să fie testată în diferite contexte. Dacă întotdeauna contextul este cel canonic, tradiţional, pregătit, un pic pedagogic, nu ştiu dacă îi facem bine acelei cărţi. Or, aici, singurul lucru pe care l-aş putea spune eu în acest moment, poate că voi fi infirmat sau confirmat de către ceilalţi, este că experimentul cu privire la cartea lui Caius Dobrescu nu îşi propune ca finalitate o judecată estetică asupra acestei cărţi.

Virgil Podoabă: Dar sunt multe judecăţi acolo, în fiecare fragment.

Horea Poenar: Dar sunt asumate în spiritul pe care cu un cuvânt des uzitat îl numim ludic. Pe de altă parte, putem să înlocuim acest cuvânt cu cel de experiment, mai degrabă, fără ca prin asta cel care face experimentul să şi ştie cum va ieşi şi să controleze, până la urmă, toate variabilele care intră în joc. E o linie posibilă de discuţie.

O mentalitate mai nouă faţă de cărţi sau depinde şi ce fragment nimereşti, chiar din Proust

Virgil Podoabă: Pe de altă parte, mi s-a părut că modul ăsta de lectură este şi o consecinţă, sau, dacă vreţi, o prelungire a unei anumite mentalităţi mai noi faţă de cărţi. Există, constat, în cazul studenţilor, un fel de refuz al plăcerii lecturii şi o superficializare a lecturii. Am putea zice că o minte postmodernă ar fi în stare să ajungă până aici: nu mai citim o carte în întregime, o citim în echipă. Mie mi se pare că o operă literară nu poate fi citită în echipă. O operă literară o citeşti de unul singur. Putem citi o operă literară în echipă în sensul că o abordăm pe diverse planuri, dar nu o carte pe care o abordăm pe anumite fâşii şi secvenţe. Totodată, eu mai cred în estetic: esteticul e o valoare de confluenţă, o valoare a tuturor valorilor pe care o operă le instrumentalizează, le pune în formă. Or, de lucrul ăsta nu-ţi poţi da seama decât citind cartea în întregime, nu pe secvenţe.

Caius Dobrescu Vreau să intervin și eu pentru că este o situație destul de insolită. A fost ideea lui Horea, am fost de acord să venim, dar, sigur, acceptând de la bun început că e o situație ciudată și probabil relativ incomodă pentru toată lumea. Vreau să vă spun de aceea că eu nu am aceeaşi raportare ca şi Virgil Podoabă la toată povestea asta. În mod evident, când faci critică literară, răneşti sentimentele oamenilor, nu ai încotro, oricum ai întoarce-o asta e.. E regula jocului. În lumea reală întotdeauna există feed-back-uri și lucrurile sunt cu dus și întors. Și repet, așa cum este posibil ca noi să fim în centrul acesta iradiant și suntem convinși că noi avem dreptate, că americanii sunt ticăloși, că Che Ghevara e un erou și altele de genul acesta… Ei bine, în universul acesta, este posibil să existe şi alte puncte de vedere. Alți oameni își contruiesc experiența cu totul diferit și este posibil ca și printre noi, cei care ne credem fără pată și fără prihană și purtători ai unui mesaj că noi suntem tinereția, energia, că noi suntem tineri și avem dreptate pentru că suntem următoare generație și faptul acesta în sine ne justifică, să existe tâmpiți și imbecili. Așa cum, de fapt, este posibil să existe și printre bătrâni. Există oameni inteligenți și refexivi printre tineri, așa cum există, mă rog, și printre cei de toate vârstele. Deci inevitabilul sentiment al jubilației tinereții, cred că încet, încet, mai poate să fie amendat și cred că e bine să nun e cauționăm așa. Pe de altă parte, nu mi se pare un experiment. Cheia unui experiment este un lucru care are cât de cât o idee la bază, o premisă, încearcă să pună ceva într-o altfel de perspectivă și să testeze cumva lucrul acesta. Or aici nu am întrezărit în niciun fel vreo filosofie a chestiunii, cel mult un expedient și un mod de a rezolva rapid o chestie și de a o segmenta și de a te scuti de bătaie de cap și de plictiseală. Ceea ce, mă rog, poate fi de înțeles în termeni strict psihologici. Dar bănuiesc că dacă nu aș fi fost eu întâmplător în cauză, aș fi avut același sentiment. Nu mi se pare că e niciun fel de experiment, e un fel de distribuție utilitară a sarcinilor, un fel de a rezolva mai rapid o chestiune, dar nu văd unde ar fi elementul presupus al noțiunii de experiment. Despre moduri experimentale de lectură, despre ideea lecturii colective ca experiment cred că se poate discuta. Însă sentimentul meu e că aici nu suntem în aceste condiții. De fapt, oricum, lectura în sine este un proces colectiv, adică citește unul, citește altul, iar trierea și evaluare este un process coletiv, o industrie. Da aceasta este o temă de reflecție. Și de aici ideea că, din moment ce avem tot mai puțin timp la dispoziție, cum am putea face să ne transmitem informațiile, să le punem cap la cap și să devenim mai eficienți și mai fiabili. Pe tipuri de lectura nonliterară, este destul de plauzibil. Se poate imagina așa ceva. De aceea există teme de grup, ele sunt și foarte recomandate. Se dă unui grup de doi, trei, cinci studenți să facă research impreună și să învețe să cooperare și să pună informațiile cap la cap. Aici apare întrebarea dacă genul acesta de cooperare poate fi extins la un alt tip de text și la alt tip de experiență. E nu zic că nu s-ar putea, dar chiar cred că este o chestiune care merită luată mult mai în serios și a aduce în discuție experimentul, mi se pare o găselniță, a lipi retroactiv o etichetă pe un lucru care a fost, în esență, mult mai simplu sau mai puțin elaborat.

Virgil Podoabă E vorba de acest gen de lectură, de excepție aș putea spune, pe care îl văd, și nu cred că e așa cum am crezut prima oară, ca reflex a ceea ce ar putea deveni lectura în epoca contemporană.

Cristina Milos Eu mărturisesc că feed-back-ul domnului Dobrescu, așa, necenzurat cum a fost, m-a ajutat. Și a făcut-o în măsura în care mi-a ridicat semne de intrebare legate de funcționalitatea și valabilitatea tipului de lectura adoptat de noi. Asta pentru că, îmi place să cred despre noi, și sper să fie adevărat, că nu suntem căpoși și că luăm orice feed-back ca pe un prilej de autointerogare. Nici mie nu-mi vine lesne să spun că a fost experiment. Nu am avut de la bun început o idee sau o teorie pe care să dorim să o demonstrăm. A fost mai degrabă, da, o găselniță sau pur si simplu o modalitatea de lectură prin care am văzut cum poate convinge sau dacă poate convinge o carte ca fragment și nu ca întreg. Dacă stilul este suficient de puternic să mă atragă să citesc toată cartea. Mi s-a întâmplat asta cu cărți mari, cu Proust spre exemplu. Am citit prima oară un fragment care mi s-a părut atât de puternic și convingător că am luat-o de la început. Mă gândesc că o convingere asemănătoare poate fi căutată și în această carte.

Podoabă Depinde și ce fragment nimerești, chiar din Proust.

///

Vezi și:

Partea 2/4

Partea 3/4

Partea 4/4

///

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de