Gufi în oraşul de hârtie (@ Matei Vişniec)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

Gufi în oraşul de hârtie (@ Matei Vişniec)

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

În elaborarea oricărei consideraţii pe baza ultimului roman al lui Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009), apare invariabil tentaţia de a porni de la premisa textualistă a acestuia. Capitulând în faţa acestei clauze, romanul se autosemnalează încă din primele pagini drept dispozitiv textualist, însă acţionează deopotrivă imponderabil şi imuabil pe parcursul lecturii, denotând pe alocuri o tendinţă de teoretizare a curentului.

Suficient de ludică, scriitura reuşeşte să angreneze componentele sale într-o structură agreabilă, menţinându-se concomitent în limitele genului. Această afirmaţie trebuie luată ca atare, întrucât nu comportă un sens peiorativ, chiar mai mult decât atât, lectura poate oferi, în această grilă, un sentiment reconfortant acelora care nu mai legitimează dinamica realitate/ficţiune transpusă într-un astfel de canon. Romanul este bine coagulat, deci îşi poate susţine construcţia, însă tocmai prin utilizarea întregii game de produse textualiste, poate ajunge la a suprasatura cititorul. Miza fuziunii – aceea a iradierii frontierelor între realitate şi ficţiune prin anularea distincţiilor dintre ele – este atinsă în majoritatea punctelor, cu precizarea că astfel se instituie o contrapondere prin interpunerea unei frontiere majore (în cazul acestui roman) între text şi cititor. Cu toate că autorul este nimicit de textul său, acestui pericol i se subjugă şi extremitatea receptoare a schemei.

Motivul frontierelor de tot soiul e adoptat de Vişniec chiar la modul explicit, în cazul Sindromului de panică… – „Există frontiere înnăscute în noi şi există celălalt, omul de lângă noi care este şi el o frontieră” (p. 100). Devansând puţin graniţa textului, e imposibil de identificat în această consecuţie, cine anume îl constituie pe celălalt – autorul sau cititorul în raport cu textul? „Limbajul este format din frontiere succesive” (p. 100), însă nu astfel de frontiere sunt cele care barează accesul cititorului la text. Spre deosebire de Cafeneaua Pas Parol (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, ediţia a II-a) în care Vişniec adoptă la nivel frazeologic o stilistică fragmentară bazată pe un model al frazei sterile, în care nu se aglutinează mai multe sensuri, conţinutul fiind decodificat prin sine, în Sindromul de panică… există o calofilie la acest nivel, pe care o consider preferabilă. În vreme ce primul roman îl ilustrează într-o mare măsură pe dramaturg, remarcându-se prin redarea aproape celulară a detaliilor (iar asta implică doar o formă intrinsecă de coerenţă) care generează senzaţia imobilităţii în acţiune („Îşi repetă de mai multe ori această propoziţie şi înţelesul ei rămase nealterat, de fiecare dată, la suprafaţă”, Cafeneaua Pas Parol), cel de-al doilea sugerează mai degrabă un Vişniec regizor care asmute personajele într-un dinamism ciclic şi concentric. Totuşi, din punctul de vedere al structurii, primul roman îl surclasează pe al doilea, încât se plasează într-o proximitate mai strânsă a unui univers kafkian, în ceea ce priveşte reiterarea realului la nivelul absurdului, sau viceversa (concept care în Sindromul de panică… e ilustrat mai degrabă prin distanţa autoironică).

Prin intermediul domnului Cambreleng se instituie legea marţială, care se răsfrânge asupra tuturor scriitorilor care gravitează în jurul său, acesta declamând moartea cuvintelor (şi prin extensie a autorului) pentru a proclama apocalipsa mediatică cu sondarea victimelor adiacente. Suportul ideatic al romanului e constituit pe baza dihotomiei între sucombarea şi autonomia cuvântului. Astfel se conturează o relaţie biunivocă bizară, în care cuvintele îşi asumă prerogativele şi îşi generează conţinutul, modelând autorul pentru a-l utiliza ca liant. „Cuvintele, odată eliberate, au dreptul la anumite iniţiative. Ce orgoliu să crezi că poţi construi tu însuţi o carte, când de fapt cuvintele te scriu pe tine şi te construiesc” (p. 219). În aceeaşi măsură, răsună pregnant strigătul cărţilor necitite, al cuvintelor avortate care împânzesc librăriile în pericol de a se transforma în cimitire. Acceptând faptul că omul nu este decât un colportor al cuvintelor, se modifică la nivel ontologic dinamica de receptare a textului. Cititorul nu mai pătrunde textul, ci textul îl pătrunde pe acesta pentru a-l configura. Asupra acestuia se poate răsfrânge, in extremis, o formă de textualism care prin arsenalul său ajunge să surpe chiar graniţa dintre propria realitate şi ficţiunea autorului, cititorul nemafiind pe deplin conştient în ce postură se află.

Minimalizarea statutului pe care îl are omul în momentul în care ficţiunea şi realitatea încetează să mai fie clar delimitate, se resimte cu precădere în capitolul care reproduce jurnalul unei pisici, precum şi în acela în care cuvintele părăsesc cărţile pentru a ocupa librăria. (Auto)suficienţa umană nu are bătaie lungă, iar (mini, micro, nano, pico) organismele cu care personajul François Comte convieţuieşte până la un punct resimt carenţele acestei dispuneri într-atât încât ajung să îl dea afară pe acesta din apartamentul în care locuia. În aceeaşi măsură, cuvintele îşi caută autonomia, probând instaurarea unei dictaturi în librăria domnişoarei Faviola.

Mostre ale romanelor din romane, palierele paralele ale prozei, conturează dar şi voalează personajele, care devin diafane. Exemplul cel mai emblematic prin care Vişniec îşi reînnoieşte identitatea de dramaturg este acela al romanului personajului Jaroslava. Extrasul din acest roman evocă la nivel tematic şi al motivelor piesa Caii la fereastră, a cărei ultimă scenă atestă angoasa covârşitoare şi beligeranţa morţii, singura dovadă a existenţei provenind din imprimarea identităţii pe tălpile bocancilor de care ai fost călcat. „Bocancii nu trebuie lăsaţi murdari peste noapte, că altfel îţi cad în cap” (Caii la fereastră în Păianjenul în rană, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2007).

Un sentiment plenar al lecturii neavizate este acela al identificării identitare cu personajele, iar în acest sens, romanul de faţă exercită o stranie fascinaţie, chiar în faţa unui Paris decăzut, gaură neagră a literaţilor rataţi de tot felul. Umbrele scriitorilor care bântuie oraşul continuă să exale o anticipaţie febrilă, care se propagă asupra cititorului, bucuros chiar şi de această iluzie second-hand, mijlocită prin intermediul altor iluzii, iar titlul generează atmosfera romanului şi o menţine pe tot parcursul lecturii.

Consimţind că există o inflaţie a scriitorilor, mergând până acolo încât peisajul literar riscă să devină unul global, ori în cuvintele domnului Cambreleng: „Cine şi-a imaginat vreodată că alfabetizarea obligatorie şi generală va avea acest efect pervers, şi anume că într-o bună zi fiecare fiinţă alfabetizată va încerca să scrie cărţi” (p. 131), identificarea (dacă aceasta funcţionează), nu ar trebui să aibă în vizor vreunul dintre personaje la modul concret, ci acea masă amorfă, intitulată sugestiv în roman, l’écrivain jetable. În felul acesta, salvarea tuturor scriitorilor rataţi aspiranţi, devine lectura romanului Sindromul de panică în Oraşul Luminilor.

Oana Furdea

Oana Furdea

Mai multe articole de