Interviu cu Nicolae Teodor

De . Categorii: Dosare, anchete, Interviuri, Moravuri de provincie, Numărul 5-8/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Interviu cu Nicolae Teodor

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

Ca urmare a apariţiei neaşteptate în redacţie a unui curios plic portocaliu, ticsit de ilustraţii, ceea ce vă propunem în continuare este un scurt interviu cu expeditorul – artistul Nicolae Teodor (din a cărui biografie nu putem omite expoziţii ce se întind de la Ialomiţa la Nicosia şi de la Focşani la Katmandu) – şi câteva mostre ilustrative menite să vă delecteze privirea. Enjoy…

Care este atitudinea dumneavoastră în faţa artei contemporane, a tehnicilor multimedia?

Orice artist are dreptul la propria lui formulă de exprimare, la oricâte experimente doreşte, precum şi la o libertate totală, necenzurată, în procesul de creaţie.

Nu am nici cea mai vagă intenţie de a mă erija în „justiţiar nemilos”, dar realitatea plastică imediată mă obligă, fără voia mea, să fiu dacă nu tranşant, măcar analitic. Cu puţine excepţii şi pe segmente extrem de restrânse, arta contemporană de la noi există doar fizic-numeric, la nivel virtual-declarativ şi – supărător de trist – de un mimetism infantil, inutil şi insultativ, atât pentru artist cât şi pentru public. Posibilităţile de informare aproape nelimitate în loc să permită documentare, cunoaştere, selectivitate, devin instantaneu un modus vivendi operaţional artistic, acceptat fără rezerve, dar şi fără acoperire valorică.

Pretextul unei „osmoze europene”, al unei unităţi de vizualizare sau de „globalizare transcendental-culturală” anulează practic aproape total ideea de originalitate sau de individualizare conceptuală.

Foarte mulţi artişti îşi imaginează că dacă politica evită nişte frontiere, brusc/automat, se produc şi mutaţii majore la nivel intelectual creativ.

Se confundă astfel arta autentică cu cea de transpunere/transfigurare a unei alte realităţi care, din păcate, nu ne aparţine şi nu se regăseşte în spaţiul nostru temporal.

Înţeleg dorinţa multora de afirmare, de succes (comercial), ori de glorie efemeră, dar un neguţător de perle false nu va fi niciodată un bijutier de diamante rare.

Aveţi o rezistenţă în faţa tehnicilor moderne (arte digitale etc.)? Este ea una activă (militantă) sau pasivă?

Nu sunt extaziat dar nici nu contest bogăţia de informaţii pe care le poate produce/aduce un computer, dar, fie-mi iertat, tot cartea e sfântă, iar rolul profesorului fundamental.

Nu există nimic în lume care să egaleze forţa creativă umană, substanţa inimaginabilă (felia de viaţă), vitalitatea transcripţiei sau vibraţia emoţională. Restul este, parafrazându-l pe marele Will, text gratuit ori imagine inexistentă.

Cum se explică seriile de expuneri în mai multe oraşe din cele 66 de ţări?

Deşi nu am o statistică bănuiesc, totuşi, că nu sunt singurul artist plastic din România cu o asemenea biografie. Singularitatea – dacă există – ar consta, poate, doar din mozaicul de oraşe (unele cu stranii rezonanţe), ori de meridianele geografice atinse, de eterogenitatea colecţionarilor şi – în mod sigur – de faptul că toate invitaţiile primite au fost strict nominale (nu de uzanţă, colective, sau de schimburi culturale), pe monitorizare internaţională, iar unele dintre ele, de la organisme de prestigiu ori de la mari personalităţi.

Fără falsă modestie, eu nu cred că este ceva senzaţional, chiar dacă la prima vedere aşa pare. Sintetizând puţin şi eliminând rapid detaliile tehnice pentru a nu vă plictisi, cred că cel mai important lucru este să faci totul cu pasiune şi seriozitate, onorând astfel, în cel mai înalt grad, invitaţiile primite.

Este absolut ridicol să-ţi imaginezi că tu eşti un geniu atins de nemurire, căruia ceilalţi – nişte bieţi „sclavi” – trebuie doar să-i închine imnuri şi să se „bucure” la infinit că se pot scălda în lumina prezenţei tale. Nu cunosc o reţetă de succes şi nu m-am gândit niciodată la o modalitate, chipurile „pragmatică” de a deveni „etern-glorios”.

Sinceritatea mesajului, gravitatea abordării temelor, expresivitatea, precum şi utilizarea unor mijloace tehnice adecvate, constituie esenţa unor lucrări izbutite. Dacă şi Dumnezeu, în mărinimia Lui, îţi oferă câteva clipe de Graţie Divină în creaţia ta, atunci te poţi considera fericit!

N.B. Nu am avut sponsor şi am suportat singur toate cheltuielile necesare.

Ce legături sufleteşti vă apropie de revista Echinox? Ce anume v-a determinat să propuneţi lucrări revistei Echinox dat fiind că aţi expus deja în atâtea ţări?

Mi-a facut întotdeauna plăcere să colaborez cu cei din redacţiile revistelor literare. Sensibili, cultivaţi, oneşti şi plini de bunăvoinţă, martiri împătimiţi ai literelor, ei constituie un insolit şi magic univers saturat de cultură, cu mărturii peste timp.

Clujul este unul dintre oraşele mele de inimă, special nu numai pentru cărturarii săi, dar şi pentru viaţa spirituală intensă, indiferent de contextul socio-politic, deseori adversativ, periculos. Alegerea revistei Echinox nu este deloc întâmplătoare, mai ales că urmăresc cu atenţie publicaţiile literare din ţară, deci am suficiente informaţii privind valoarea şi ţinuta lor grafică. Personal apreciez mult „disperarea” şi perseverenţa „diabolică” a literaţilor, artiştilor plastici şi, fireşte, a profesorilor, care în ciuda condiţiilor vitrege, nu renunţă niciodată la ţelurile lor nobile.

Cum vă alegeţi tematica?

Temele/motivele derivă din lecturi literare, istorie, filosofie, religie, psihologie, muzică clasică şi, nu în ultimul rând, din spectacolul fascinant/dramatic al vieţii. Sursele de inspiraţie pot fi variate, alegerea şi diferenţele structurale, cu caracter individual, dar dificultatea este determinată nu de tema în sine, ci de transfigurarea ei plastică.

Ideal ar fi să putem realiza o simbioză perfectă – cu limitele umane de rigoare, normal – între temă şi opera de artă, dar cum suntem doar nişte „sărmani” muritori, fără acces la Divinitate, să avem cel puţin dorinţa de a lăsa o urmă, un Semn, cu o undă de suflet pur.

Povestiţi-ne, ca exemplu, cum e să ai o expoziţie în Vaduz?

Un stat miniatural (≈ 1600 km²), Imperial Principat Liechtenstein, întemeiat în 1719 şi cu o populaţie de probabil 35.000 locuitori, dintre care 40% sunt rezidenti străini (austrieci, elveţieni, germani, italieni, turci etc.; un flux continuu) şi cu un standard de viaţă excepţional (venitul mediu anual pe locuitor este 31.000$), generat de maxima dezvoltare industrial-financiară, poate naşte, desigur, o anume curiozitate.

Vaduz (Vaduţ, cum pronunţă localnicii), exotica lui capitală, a fost întemeiat în 1342 şi are, cred, ≈ 6.000 de locuitori.

Oraş minuscul cu tente turistică şi culturală (muzeu istoric, galerii de artă, colecţionari, emitere de timbre rare şi personalizate, magazine), el este însă şi un centru mondial financiar.

Dacă ai devenit imun la ceea ce se cheamă sugestiv „Vanitas Vanitatum” (publicitate ieftină, vedetism stupid sau aroganţă rizibilă) si nu te crezi „fenomenal”, „legendar”, „inegalabil”, o „minune a naturii”, atunci nu contează absolut deloc în ce punct geografic al globului sunt expuse lucrările tale. Cu mici diferenţe, publicul este aproape acelaşi pretutindeni.

În definitiv, după expunerea lucrărilor, artiştii trebuie să se aştepte la orice reacţii (pozitive, negative, complice) de la privitori, jurnalişti, critici de artă etc. Ar fi de-a dreptul comic să crezi (deşi mai sunt unii!) că ţi se vor înălţa osanale pentru lucrările tale „memorabile”, „inestimabile”, „terifiante”. Memento Mori. Să fim serioşi, chestia asta s-ar putea petrece (oare?) doar post-mortem (veşnica iluzie), când tot nu-ţi mai serveşte la nimic!!

Poeţii, scriitorii, pictorii, muzicienii şi profesorii ar trebui să înţeleagă un adevar dureros şi ferice ; ei vor rămâne, indubitabil, nişte apostoli/misionari ai culturii, săraci, neştiuţi de nimeni, cu suflete nobile şi generoase.

Carpe Diem, că orice iluzie durează puţin!

Cum v-aţi descrie stilul (maniera) şi cum a-ţi raporta-o la alte curente artistice?

Apartenenţa/adeziunea la un curent artistic ar trebui să fie sinonimă cu un evantai de factori speciali ca : educaţie, grad de cultură, studii, mentalitate, idei/concepţii superioare, caracteristici psihice şi nicidecum o problemă conjuncturală care să schimbe repere valorice cu false ierarhizări.

Ideea de a susţine – din interese obscure – o aşa-zisă „artă modernă” este nocivă nu în plan individual-noţional, ci prin semnul colectiv pe care-l propune, înregimentând mulţi artişti pentru care un curent sau altul nu înseamnă nimic.

Cu riscul de a fi desuet, eu rămân la clasicism, deoarece iubesc armonia, echilibrul şi spiritul renascentist, nerenunţând la simbol, metaforă şi compoziţie, sub pecetea heraldică a timpului.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de