Ioan Pop-Curşeu – Baudelaire, la plural

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 9-12/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Ioan Pop-Curşeu – Baudelaire, la plural

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

– (Paralela45, 2008) –

Dupǎ cum mǎrturiseşte autorul în jurnalul sǎu baudelairian (din ultima parte a cǎrţii), elaborarea lucrǎrii Baudelaire, la plural porneşte cu ambiţia unei „revoluţii a concepţiilor despre Maestru”. Depǎrtându-se de ţelul propus, cartea lui Pop-Curşeu înclinǎ mai degrabǎ spre fizionomia unui studiu dolofan, hrǎnit cu bomboane percheziţionate din buzunarele criticilor ante-mergǎtori. Cartea, în schimb, îşi susţine valoarea prin simţul ascuţit de critic literar al lui Curşeu, care scanând studiile anterioare dedicate lui Baudelaire, nu numai cǎ obţine un rezultat sinteticesenţializator, dar şi unul asupra cǎruia troneazǎ luciditatea de analizǎ.

Structurat în trei capitole, în umbra cǎrora se întrevede un demers de teoretizare a criticii literare, studiul de faţǎ ne prezintǎ imaginea „celui mai important poet francez din secolul al XIX-lea” în trei moduri diferite de abordare. În primele douǎ pǎrţi (Critica criticii şi Baudelaire şi generaţia simbolistǎ româneascǎ), nu putem întrezǎri decât imaginea palǎ a lui Baudelaire, într-o abordare de gen second-hand, consideratǎ optimist „criticǎ la puterea a doua” de cǎtre Pop-Curşeu. Ne aflǎm, aşadar, în faţa unei ecuaţii a „despre”-urilor: Fundoianu expune poetica lui Baudelaire, Itterbeek pe cea a lui Fundoianu despre Baudelaire, Pop-Curşeu aducându-ne la rândul sǎu întregul şir de expuneri pentru a înfǎţişa poetica Maestrului. Deşi este conştient de diagnosticul acestei perspective labirintice („În rândurile de faţǎ, aşadar, Baudelaire va fi foarte îndepǎrtat şi doar îl vom întrezǎri ca prin ceaţǎ”), autorul nu îşi abandoneazǎ metodologia decât în ultima parte a cǎrţii. În Scriitorul şi umbrele sale (primul text al ultimei pǎrţi) putem observa dorinţa ascuţitǎ a autorului de a contra-balansa aceastǎ „criticǎ la puterea a doua” punând-o sub radicalul unei tonalitǎţi de analizǎ psihologicǎ îndoielnic asumatǎ. Pop-Curşeu închide intenţional, dupǎ cum singur mǎrturiseşte, simbolistica şi miza esteticǎ baudelairianǎ, într-o crustǎ creştinǎ care atrage implicit limitarea semanticǎ a expansiunii expresiei baudelairiene. („Trebuie sǎ construiesc o argumentaţie solidǎ prin care sǎ-l atrag pe Baudelaire de partea unei gândiri creştine în ultimǎ instanţǎ optimistǎ.”).

Capitolul al doilea construieşte puntea de rezonanţǎ a evoluţiei simbolismului românesc sub paradigma celui care „dǎ naştere poeziei simboliste, dar o şi […] învaţǎ sǎ râdǎ ironic de sine, conducând-o la propria sa negaţie.” Astfel, cititorul lui Pop-Curşeu va cunoaşte exemplificat procesul de coacere a simbolismului în câmpul literaturii şi al criticii româneşti, destul de rigide în iniţierea modernistǎ baudelairianǎ, prin intermediul unor poeţi precum: Minulescu, Pillat, Arghezi, Bacovia, Mateiu Caragiale. Pop-Curşeu intuieşte în construcţia macrocosmicǎ a Florilor Rǎului, precum şi în cea microcosmicǎ a fiecǎrei dintre operele poetice componente, hartaclepsidrǎ a destinului uman magnetic suspendat între cei doi poli uriaşi: Dumnezeu şi Satana. Intenţia prezenţei în volum a unui Jurnal baudelairian poate fi pusǎ sub un mare semn de întrebare. Mǎ duce cu gândul la o auto-desconspirare uşor derizorie („Sǎ nu mǎ limitez numai la a-l traduce pe Baudelaire, ci sǎ şi încerc sǎ mǎ comunic pe mine însumi prin intermediul textelor sale”), şi pe de altǎ parte, la o expunere cronologicǎ a energiei personale implicatǎ în studiu, realizatǎ din dorinţa de a-şi reafirma credinţa expusǎ în Salonul din 1846: „în fiecare clipǎ critica intrǎ în contact cu metafizica”.

Oana Capustinschi

Oana Capustinschi

Mai multe articole de