Ipostaze de călătorie (Diana Adamek – Vasco da Gama navighează)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Ipostaze de călătorie (Diana Adamek – Vasco da Gama navighează)

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Vasco da Gama navighează este în primul rând un ro­man deschis percepţiilor multiple. Genul de roman care întinde cititorului felurite capcane, care îl seduce printr-un discurs rafinat şi ipostaziat, un discurs ce îşi schimbă fizionomia, adaptându-se cameleonic unor spaţio-temporalităţi ce alternează. Este totodată un roman care se referă (deşi nimic din cadrul discursului nu ne dă vreun indiciu concret în acest sens) la timp. Un timp întrucâtva fragmentar (sau mai bine zis fragmentat), însă un timp ce se dilată, ce faciliteaza întâlniri şi suprapuneri, un timp ce ar trebui cu necesitste să atingă şi acest timp prezent, al lecturii.

Cititorul are să vadă prea bine că romanul îi întinde o cursă încă din titlu. Desfăşurarea, nicidecum una lină şi omogenă, va prefera mai degrabă mişcările sinuoase. Şi aici s-ar putea pune întrebarea – în ce fel, cine şi încotro navighează? Cu toţii stăm, suflete vii şi pământ, răsuflare caldă şi humă rece, cu faţa spre apă. Şi toţi ştim că acolo se deschid lumi, tot aşa cum se pot închide într-o singură cutremurare… Pătrunderea cititorului în text nu se va face unidirecţional şi într-un mod pur retrospectiv spre a construi pas cu pas o istorie deja încheiată. Cititorul, la fel cu celelalte personaje ale romanului (Ştefan Sen­toni, Vasco da Gama) va fi antrenat, indiferent de plan, în căutarea soarelui. De aceea şi lectura va trebui să îmbrace o formă proprie – nu aş numi-o tocmai ritualică, dar într-un anumit fel senzorială, o lectură extinsă, ce va uita de ceas, degajându-şi aroma treptat, ca în lungile momente dedicate unei infuzii de mentă sau detectării temperaturii ierbii.

Cum rămâne aşadar cu povestea? Cu poveştile? Textul (pe care îl veţi citi, poate, ca urmare a acestei cronici) şi celălalt text, interior, (un text deja conţinut în povestire) ce operează trimiterile în urmă şi dă sens (şi culoare, şi diversitate) întregului, nu sunt, de fapt, decât nişte dis­cursuri fragile ce stau să se (re)construiască, să se (re) modeleze. Discursul este, aşadar, unul ce pare să se (re) scrie direct sub ochii cititorului, lăsând de fiecare dată la iveală puţin mai mult : un ţărm unde nu a căzut încă ancora, o pagină ce deschide o lume încă neexplorată, un val neaşteptat ce se sparge de punte. Şi totuşi, avem de-a face cu un discurs ce vorbeşte de instabilitatea scriiturii, căci paginile se pot şterge chiar sub ochii ignoranţi ai unui cititor cuprins de o frenezie momentană, dominat fiind în continuare de empirica sa obişnuinţă de a devora romanul.

Iar pentru calmul cititorului, cum am putea defini acel mult aşteptat fir al romanului? Întâi de toate e mişcător (eu mă gândesc la valurile nisipurilor calde), apoi e perisabil (eu mă gândesc la piperul şi scorţişoara din bucătăria mea. Dar aici, un pas greşit şi atenţia mea cedează; cade în pla­sa norilor şi mărilor de mirosuri şi gusturi: lemnul parfu­mat, dulce şi cald al vaniliei, galbenul uşor amărui şi izul de mucegai al şofranului, în acelaşi registru, doar îndo-ielnic amar, chimenul şi boabele de polen ale muştarului, apoi accentul bărbătesc, puternic parfumat şi înţepător al cardamonului şi coriandrului, al ghimbirului, picant şi sec, al ienibaharului, după care catifelarea feminină a anasonului şi nucşoarei. Avem, prin urmare, un roman ce se deschide prin intermediul senzaţiilor, al imaginilor divagante, al lumilor ce încep să interfereze prin detalii de fond sau prin figuri imateriale ce fac planurile să fuzi­oneze, să îşi împrumute frânturi de destin sau de idealuri. Un roman care porneşte dintr-o zonă oarecare pentru a se pierde prin cele mai nebănuite cotloane, pentru a asocia semnificaţii din cele mai diverse, şi, ce e mai important, pentru a contura lumi. Lumi ce par rupte de realitate, ce se desenează în cele mai mici detalii şi îşi dispută au­tenticitatea. Care e lumea în care ar trebui de fapt să ne încredem? Să fie punctul de pornire atât de stabil încât să îl luăm ca realitate totală, independent de ficţionalitate? Atunci ce caută Wu-tao-tse în altă poveste decât a sa? Şi mai ales într-o cameră de hotel, cu nume luminos însă, Anessis, când l-a ales, i-a sugerat, nu ştie nici el de ce, lustrul argintiu al unei monezi, ce caută, deci, Wu-tao-tse aici, printre mape cu reclame, cearşafuri, cuverturi, per­dele umflate de vânt ca velele unei corăbii gata să plece, umbrele, prosoape, hârtii, chei şi geamantane. E începutul romanului. Iar liniştea inspirată de vocea narativă, la fel de pierdută şi ea, în atmosfera boemă a unei camere luate în chirie, se va avânta şi ea, odată cu corabia, spre larg. Ceea ce va urma, va fi o alternanţă de voci, naratori ce îşi vor ceda reciproc locul, dialoguri răsfirate, măcinate de probleme ce nu se vor atinge niciodată şi totuşi, dialoguri uneori asemănătoare prin simpla intermediere a unui per­sonaj inedit, singurul capabil de a se arăta sub o formă sau alta (căci şi umbra poate fi considerată, la o adică, o formă) în oricare dintre acele lumi. Umbra lui Estavao (personajul amintit) nu aparţine niciuneia dintre zonele deschise, expuse întrucâtva vederii – zone ce încearcă să întrupeze imagini vii şi concrete – şi totuşi ea trece cu o uşurinţă uimitoare de oricare dintre uşile ce despart spaţiile definite, armonizându-se cu orice tip de decor, ba mai mult, marcându-şi prezenţa (sau poate trecerea) ca indispensabilă şi esenţială în conturarea planurilor.

Aşadar jocul romanului nu va fi doar un joc de decor, de atmosferă. Va fi mai mult şi decât un simplu joc al vo­cilor şi personajelor în mişcare. Va fi totodată şi un joc al inter-spaţiilor. Al trecerii. În această călătorie, vor spune unii, nu înţelesurile cumpănesc, ci lunecările printre ele, dar asta e şi ea doar o vorbă ce vine şi trece. Si atunci vă întreb: tot mai credeţi şi acum în stabilităţi? Simţiţi deja că vă fuge pământul de sub picioare?

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de