Les Temps oú les Cathédrales étaient blanches (@ Lavinia Branişte)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Les Temps oú les Cathédrales étaient blanches (@ Lavinia Branişte)

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

sau despre Lavinia Branişte şi poveştile cu mine

Sui generis, Lavinia Branişte este o scriitoare atipică, însă nu plasată într-o istorie literară ce se desfăşoară pe o lungă perioadă de timp ci într-o contempo­raneitate imediată, scriind o poezie puternic personalizată ce se rupe de tagma colegilor săi de generţie. Cu alte cuvinte, Lavinia Branişte scrie o poezie a sen­timentalismului exacerbat ce are la bază o sigură intuiţie a mişcărilor sufleteşti aflate mereu sub umbra unei frici metafizice: sentimentele trăite în poezie nu au un numitor comun sigur (sunt doar intuite şi nu exprimate direct) ci sunt pu­dice, tăcute, fricoase, imaginile recurente pot fi considerate demodate, trecute, supralicitate şi refolosite într-un mod excesiv. Poezia Laviniei Branişte este o poezie locativă în care toposul joacă rolul de excepţie al unui declanşator al fluxului memoriei involuntare şi în acelaşi moment al nostalgiei ca stare generală care de cele mai multe ori e lipsită de un punct arhimedic precis (ma­joritatea poeziilor cuprinse în volum sunt legate de locuri precum malul Dunării, Gara de Nord, strada Horea, oraşul Braşov etc.). Pitorescul, frumosul locurilor înfăţişate de Lavinia Branişte în poeme precum Strada Horea, „alături de oa­meni şi de pălăriile lor din care ies porumbei”, Paris by day, „privind Sena cea lin curgătoare/ ce poartă spre apus/ feriboturi cu turişti”, Saint Georges, „care de fapt e Sfântu Gheorghe”, De data asta în Braşov, „tot într-o gară”, Pe malul stâng, în care „Dunărea arată ca o piftie”, reprezintă în cazul autoarei de faţă o formă de libertate, vocea lirică trăieşte liberă, „ştrengăreşte” în mijlocul acestor pulsiuni ale unui univers aflat înt-o permanentă entropie. În mijlocul naturii, fie sălbatică, fie urbanizată, vocea lirică găseşte energia de a nota sentimente puternice: pe străzi, în smârcurile Dunării, acasă la bunici, descoperim aceeaşi neîngrădire a sentimentelor oarecum instinctuale. Vocea lirică există atât timp cât simte, explodează de o energie vitală în gândire şi în simţire (prezenţa sa e manifestată într-un amalgam de mişcări sufleteşti care sunt mereu în mişcare): „şi mie îmi place să mă scurg/ […]/ să stau la semafor/ […]/ să trec înainte să se facă verde,/ să mă opresc pe pod,/ să bag nasul prin gărduţ şi să privesc cu ochiul stâng/ […]/ mi-ar fi plăcut să mă nasc din îmbrăţişarea asta,/ mi-ar fi plăcut să ies iarna din asfalt ca un abur/”. Astfel, realitatea este mereu secţionată de intervenţia empiricului şi a sentimentalismului. E şi un mod, de altfel, de a concepe realitatea nu prin lanţuri de evenimente, ci prin receptarea lor concomitentă, ca a imaginilor de pe ecran, într-un amalgam de sinestezisme. Un astfel de mod de a privi realitatea este înfăţişat într-un mod desăvârşit în poemul Cum mă laşi, în care autoarea realizează o pendulare între trecut şi prezent (prezentul e mereu marcat de o nostalgie a trecutului): „mă laşi să te uit, bunicule,/ după ce atâta vreme/ Dunărea asta murdară mi s-a părut frumoasă/ fiindcă tu o treceai cu sania/ când erai mic/ şi ea curgea prin curtea noastră./” etc.

Însă rătăcirea aceasta între trecut şi prezent în căutarea pitorescului realităţii merge în detrimentul structurilor de adân­cime, autoarea performând un joc permanent cu formele pe care le înfăţişează vrând în acelaşi timp să le ofere un fond care nu încape în contururile trasate (joc care distruge poemul din interior în timp ce se construieşte). Alteori, poemele sale încercă să exprime adevăruri morale care se explicitează prin propria relatare. De pildă, în poemul Tot încercăm… autoarea vrea să refacă o meditaţie, în speţă eşuată, asupra scopurilor existenţei umane şi ale poeziei: „tot încercăm să ne impresionăm unul pe altul/ cu textele noastre,/ tot încercăm să ne cucerim/ cu poezii despre alte iubiri/” şi apoi mai jos face o referire directă la propriul mod de a scrie: „şi eu mă arunc în tot felul de poveşti,/ să le trăiesc şi să le pot scrie, / fiindcă de inventat nu aş putea să inventez nimic./” Privind acum dintr-o altă perspectivă, acest text poate fi considerat o „ars poetica” în care autoarea îşi expune crezul poetic conform căruia e mai important a scrie pe cât posibil într-un mod veritabil înfăţişând îndeaproape realitatea trăită.

Meditaţiile sale sunt de cele mai multe ori lipsite de un construct material în favoarea redării sentimentale a unui cotid­ian care uneori plictiseşte rememorân aceleaşi locuri care, deşi sunt frumoase, sunt marcate de intuiţia propriului eşec. Defapt, încă de la începutul volumului se remrcă o predispoziţie pentru înfăţişarea cotidianului, a unor evenimente ce par insignifiante dar pe care autoarea le încarcă cu semnificaţie cu aceeaşi uşurime cu care îşi împodobeşte versurile cu amănunte. Astfel, prima poezie a volumului, În spatele lor, ne înfăţişează palpitanta şi plină de semnificaţie călătorie cu metroul: „mă aşez în metrou/ totdeauna în spatele lor:/ bărbaţi cu ceafa frumoasă,/ tunsă scurt,/ pitită uneori după un guler curat/” şi apoi revine mai jos punând din nou accent pe detaliu: „şi când îşi pleacă ochii/ să-şi citească ziarul/ ceafa se ridică încet/ ca o maşinărie scoasă la atac/”etc. Comparaţia cu maşinăria scoasă la atac este pe cât se poate de reuşită, însă restul poemului îşi atrage propria explicaţie, situaţie sinonimă cu cea a unui poet care se explică de frica de a nu fi înţeles greşit de către posibilii cititori: „sunt dependentă de bărbaţii care stau cu spatele la mine.”Aceeaşi tendinţă de protecţie a sensului se regăseşte şi în alte poeme precum Borges spune sau Boboteaza (poem în care autoarea notează obiceiul creştinesc de sfinţire a apei, obicei în care preotul aruncă o cruce în apele ce urmează a fi sfinţite, iar şapte tineri „dintre cei mai frumoşi şi mai fragezi” trebuie să o recupereze: „cel mai frumos şi mai fraged,/ a ajuns-o./ şi grea,/” şi imediat intervine cu explicaţia ce dezechilibrează: „mult mai grea ca înainte,/ (căci acum era botezată)/”) etc.

Povestea de iubire din ciclul de poeme Despre mine şi Cipri. O poveste adevărată (ciclu alcătuit din două părţi, fiecare parte având XV, respectiv XII segmente individuale) recurge şi ea la sentimentalisme covârşitoare ale căror scop râmâne la fel de suspendat. Cele două personaje înfăţişate se întâlnesc din pură întâmplare în „oficiul” unui cămin studenţesc unde el îşi gătea omletă (mai târziu vom afla că el prăjea cartofi şi nu omletă dar din raţiuni artistice autoarea alege termenul omletă pentru că „omletă sună mai bine”) iar ea ceai „de muşeţel”: „Cipri,/ îmi beau ceaiul de muşeţel/ şi mă gândesc la tine,/ cum îţi făceai omletă la oficiu/ în tricoul ăla mulat./” Între cei doi, există un liant, un al treilea personaj, Florina, cea care va restabili într-un fel echilibrul sufletesc al protagonistei rănită în urma eşecului în iubire: „că poate Răzvan de la maşina de spălat/ e mai interesant/ sau chiar Radu de la uşa cu gratii,/ ia dă-te pe lângă ei,/ spală-ţi prosoapele mai des,/ fă-te că nu te pricepi la calculatoare/ şi vezi ce poţi să scoţi./”

Piesa de rezistenţă a volumului este ciclul de poeme din final ce poartă numele Viaţa cu Filip, un ciclu de şase poeme tragicomice ce descriu o relaţie „ce nu este”, în speţă, un ciclu ce marchează într-un fel maturizarea şi cizelarea profundă a sentimentelor. Filip este „unul de pe stradă care pozează oameni la întâmplare/ şi-apoi îşi iroseşte viaţa căutându-i/ ca să le strecoare în buzunar portretele./” Partea cea mai frumoasă liric se află în poemul al doilea: „uneori mă îndrăgostesc de Filip/ şi atunci el mă cântăreşte şi mă măsoară/ ca să ştie exact cam ce cantitate de fiinţă vie îl iubeşte./”

Concluzionând, sub aspect formal poezia Laviniei Branişte deţine în interiorul său germenele propriei distrugeri, însă materia aceasta de viaţă, care răzbate în întreg volumul construindu-se pe sine, e tot timpul vizionată dintr-o dublă perspectivă: o dată în sine (interesul pentru sentiment, autoscopia, dar şi observarea lumii exterioare, mediul rural dar şi urban, cultura) şi o dată sub raportul tehnic al translaţiei ei prin scris în poezie (exerciţii de portret, evocare, descriere).

Robert Moscaliuc

Robert Moscaliuc

Mai multe articole de