Lucian Dan Teodorovici sau proza naivă

De . Categorii: Dosare, anchete, Literatura română de export, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , , ,

Lucian Dan Teodorovici sau proza naivă

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Apetenţa publicului actual pentru proză scurtă poate găsi în volumul Atunci i-am ars două palme, apărut în 2004 la Po­lirom sub semnătura lui Lucian Dan Teodorovici, o mostră de scriitură tânără, fără complexe şi simptomatică pentru destinul unei generaţii de prozatori formaţi pe falia din­tre două prefixe: pretranziţie şi postcomunism. Generaţia de care vorbesc e cea naturală pentru că douămiismul s-a dovedit un eşec iremediabil. Dar asta contează prea puţin în contextul de faţă. Numărul tot mai ridicat al autorilor tineri prezenţi în străinătate nu poate fi decât o reuşită, oricum i-am încadra pe norocoşi.

Coordonatorul colecţiei Ego scrie ca un copil cu cheiţa la gât. Cu o aparenţă de simplitate în gesturi deloc studiată sau căutată. Cu cheiţa la gât, adică încuiat în postceauşism. Degeaba încearcă să descuie trapa copilăriei cu nostalgia declarată nu o dată. Apoi, Lucian Dan Teodorovici face muşchi din a scrie intenţionat naiv, tern, cu neîndemânare, cu ploconiri în locuri comune, cu repetiţii de blocaj mental; şi a scrie astfel poate fi un talent, pe care autorul ieşean îl stăpâneşte.

Personajele sunt mânuite ca nişte mănuşi de chirurg. Sche­matizate lapidar, ele capătă intensitate prin rateurile iner­ente – autorul deţine pentru fiecare câte un as în mânecă. Unele texte, cum ar fi cele Patru povestiri care compun o unică proză, cam banală, e adevărat, dar exemplară, cu care se deschide volumul, sunt posibile autoficţiuni, dar marea majoritate a lor sunt (numai) de o banali­tate (voit) crasă. Subiecte ordinare, intrigi absurde, coincidenţe neverosimile. Cerşetori, funcţionari, oa­meni simpli. Într-un cuvânt: sisifii postcomunismului românesc.

Piesa de bază a cărţii o constituie ciclul secund, Să ne ierte pistruiatul. Deoarece structura fragmentelor aduce cu or­ganizarea unor memorii, impresia că în subtext avem de-a face cu un demers revanşard se impune de la sine. În intenţie, suita de anecdote trebuia să fie o ministorie în roz a comunis­mului, la rândul ei programată să facă parte dintr-o eşuată antologie numită Cartea roz a comunismului. Ce a ieşit e un amestec de povestioare la limita de jos a platitudinii, dar o platitudine foarte bine redată. Însă repet: s-ar prea putea ca în backround să pulseze revanşa unui decreţel. Poate mă înşel. În tot cazul, există un umor de nuanţă tragi-comică în evocarea unui cotidian la care Teodorovici lua parte nemij-locit. Pentru că autorul, extrem de darnic în mărturisiri, ne încredinţează că e vorba de o „povestire autobiografică”. Mai mult, într-una din relatări, prozatorul de astăzi ne oferă o lămurire valabilă pentru întreg ciclul: „o să povestesc în rândurile ce urmează despre o anume bucurie. Care, unora, le-ar putea părea tristă. Dar s-ar înşela. Pentru că atunci chiar era o bucurie, iar filtrată prin sentimentele de la acea vreme, nici acum amintirea acelor momente nu mi-e de­fel sumbră.” Perspectiva rămâne cea de atunci; aproape o retrăire. Îmbibată până la saturaţie de o nostalgie faţă de care trebuie să avem înţelegere; adică să nu fim ipocriţi de dragul ipocriziei refuzând orice patetism.

Cu tot umorul cenuşiu, sec, răsuflat, reperabil de altfel pe tot parcursul cărţii, prozele reunite în ultima parte sunt mai puţin închegate. Au ceva de mecanism rotindu-se în gol, într-un lanţ al coincidenţelor. Ca un disc stricat, ce necesită smucituri la intervale regulate. Dar mâna sigură lipseşte cu desăvârşire. Hazardul e asumat şi resemnarea nu întârzie. La toate astea se adaugă Nefericirea nefericirilor şi ghin­ionul ghinioanelor sau cum dacă supralicitezi un superlativ absolut efectul va fi de lehamite. În fine, un lucru e clar: Teodorovici pierde din îndemânare – deşi am putea foarte bine să credem că o face premeditat. Scrisul devine tot mai împiedicat, doi paşi înainte, un pas înapoi. Probabil datorită apropierii de zilele noastre, două înainte, una înapoi.

Când închizi cartea, n-ai vrea s-o mai deschizi decât la întâmplare. Şi să-ţi spui împreună cu autorul: Dar aşa s-a nimerit să fie de data asta…

Laurenţiu Malomfălean

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de