Marele şoricel detectiv (@ Călătoria lui Gruber)

De . Categorii: Cronici, Film, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , , ,

Marele şoricel detectiv (@ Călătoria lui Gruber)

Publicat în October 10, 2010 , o comentarii

Cel mai recent film al lui Radu Gabrea, Călătoria lui Gruber (lansat în toamna aceasta în cinematografele româneşti), se fundamentează pe acelaşi filon tematic ca producţia cinematografică anterioară a regizorului, Cocoşul decapitat (2008), temelia celui din urmă, cronologic vorbind, fiind edificată pe baza personajului omonim Curzio Malaparte, pe atunci corespondent de război al ziarului italian Corriere della Sera. Premisa concretă a scenariului e constituită din câteva pagini alocate de Malaparte în romanul Kaputt, pogromului de la Iaşi din 1941. Ca atare, subiectul este extrem de ofertant, acest fapt stârnind în rândul publicului reacţii, în mod consecvent, vehemente, în sensul în care, bazându-se pe acest gen de subiect, un film va determina la modul aproape automat, adeziunea empatică a unora sau refuzul dezamăgit al altora, adesea nelăsând loc unei abordări detaşate. În pofida reacţilor adversative – îmi asum în cazul acesta convenţia extremelor, încât dezbaterea tuturor diferenţelor de nuanţă ale receptării mi-ar fi imposibilă – pendulând între posibila virulenţă a unor spectatori antrenaţi de (/angrenaţi în) exigenţe hiperbolice prealabile, ori fascinaţia care nu are în vedere nicio formă de evaluare critică, nefiind nici capodoperă, dar nici rebut, filmul ataşează un timbru de calitate cinematografiei actuale, surclasând anumite producţii recente, cum ar fi Katalin Varga, 2009.

Senzaţia primordială pe care Călătoria lui Gruber o induce e aceea a unui film echilibrat, „egal cu sine”. Regia eminamente neinspirată e secondată de un scenariu lucid, persiflant, laborios şi controlat. Concomitent, prestanţa aproape execrabilă a lui Alexandru Bindea (Guido Sartori), sau cea dezamăgitoare/vetustă a lui Răzvan Vasilescu (Stavarache) este contrabalansată de rolurile executate de Florin Piersic Jr. (Curzio Malaparte) şi Claudiu Bleonţ (Niculescu-Coca), iar interpretarea contrapunctică a lui Marcel Iureş (Gruber-fiul) e inoportună, chiar disonantă, acesta mizând pe afişajul patetic al unui plâns abia stăpânit, însă căzând datorită economiei evocative, subtile a filmului, într-un con de umbră.

În măsura în care configuraţia tragică a evenimentelor din iunie 1941, e neexploatată, camuflată de o mască a derizoriului, a uzualului, pretenţiile sentimentaliste care pot surveni în timpul vizionării rămân neîmplinite. Subiectul impozabil, “contribuabilul” căruia producţia per ansamblu îi este debitoare, e fără îndoială constituit de satira social-istorică, un mecanism care salvează multe scene lamentabile. Speculând într-o direcţie şi în alta, filmul ar fi comportat o mai mare rezonanţă în cazul în care ar fi rămas consecvent uneia dintre cele două traiectorii pe care le propune: fie să fi potenţat configuraţia tragică subsidiară (ridicându-se astfel la un standard implicit, pretins de subiect şi stabilit de filmele-eşantion precum La vita è bella, The Pianist, etc.), fie să fi adoptat un modus operandi impasibil, frizând indiferenţa, astfel evocând barbaria evenimentelor petrecute tocmai prin delimitarea clară şi punerea lor în contrast cu un cotidian imperturbabil.

Un corolar în acest sens e trasat de Florin Piersic Jr., care după cum am mai amintit, face un rol calculat, bine articulat chiar şi în punctele cele mai fine (alergia de care suferă pe parcursul filmului), nestingherit de somaţiile lingvistice cărora trebuie să le facă faţă (respectiv să vorbească germana şi italiana) – constatare care nu se extinde asupra celorlalţi protagonişti, deoarece din punct de vedere lingvistic filmul e o nebuloasă, limbile germană şi italiană fiind vorbite în forme mai mult sau mai puţin hibride de către aproape toţi aceştia, în aşa fel încât de la un punct devine imposibil de desluşit cine în ce limbă se exprimă. Deşi Călătoria lui Gruber decepţionează prin eludarea/neaderarea la miza pe care şi-o impune, filmul rămâne totuşi unul care merită văzut, dar lăsând prejudecăţile, expectanţele şi pretenţiile melodramatice acasă.

Oana Furdea

Oana Furdea

Mai multe articole de