Marius Chivu – despre viciile criticii literare

De . Categorii: Criticii la apel, Dosare, anchete, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

Marius Chivu – despre viciile criticii literare

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

În critica literară actuală foarte rar se face disctincţie între verbozitate agresivă şi deconstrucţie argumentată, între a scrie despre o carte ca obiect estetic şi a folosi cartea drept pretext pentru a-i discredita pe unii scriitori şi critici literari. Marius Chivu constituie însă una dintre excepţiile acestei situaţii împământenite. Cronicile şi eseurile lui (pomenesc îndeosebi cronicile despre Scrisoare către fiul meu de Gabriel Liiceanu, Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu şi eseul De ce nu (mai) avem nuvelă?), publicate în „Dilema veche”, „Observatorul cultural”, „România literară” ş.a., dau dovadă de cumpătare şi echilibru în judecăţile critice, niciodată nu desfiinţează tranşant şi întotdeauna observaţiilor percutante li se succed argumente solid structurate. Marius Chivu, în fond, produce critică literară pentru cititor, iar nu pentru o anumită breaslă, scrie adică din pasiune pentru literatură, iar nu în numele unei ideologii culturale.

Mă voi opri mai ales asupra a trei dintre textele sale care interesează tocmai pentru felul cum receptează şi se raportează Marius Chivu la fenomenul literaturii şi criticii literare din România. În articolul Replica. Sindromul criticii ventriloce (din „Observatorul cultural”, nr. 161/2003), acesta are în vedere modul facil prin care sunt etichetaţi tinerii critici literari, ca aparţinând unui grup ori având predilecţie pentru o anumită personalitate consacrată („Vrei, nu vrei, eşti mai apropiat de un profesor decât de altul, scrii mai des sau numai la revista unui anume critic, mizezi pe un anume tip de literatură şi nu pe altul şi tot aşa, astfel încât nu trece mult timp până să fii „etichetat“ şi abordat într-un anume sistem de prejudecăti.”). Acest fenomen al etichetării, al stigmatizării, este des întâlnit în mediile culturale româneşti, constituind o sursă de polemică şi hărţuială, tocmai din plăcerea provocată de a avea un adversar cu o fizionomie preferenţială bine conturată, de cealaltă parte a baricadei. Spre finalul articolului, Marius Chivu aduce în discuţie atitudinea grobiană şi lipsită de fair-play, pe care o manifestă unii scriitori români în cadrul întâlnirilor publice. Festivalul Zile şi Nopţi de Literatură de la Neptun s-a dovedit a fi propice pentru “bârfă, invidie pe faţă, vanităţi penibile, paranoia geniului propriu, denunţuri, mâncătorii”, tânărul critic literar oferind drept contra-exemplu comportamentul scriitorilor englezi, în cadrul aceluiaşi festival, “adevăraţi profesionişti ai scrisului şi cu un respect pentru această meserie, dincolo de orice vanitate personală.”. Nu putem decât să-i dăm dreptate lui Marius Chivu, conştietizând faptul că, deseori în România, a face literatură presupune a-ţi confecţiona un orgoliu impenetrabil, a purta o “luptă de clasă” pentru dobândirea unui anume statut, chiar dacă acest lucru îţi prejudiciază relaţiile cu ceilalţi scriitori.

În articolul Cine ne pune cartea în mână (publicat în “Dilema veche”, nr. 163/2007), Marius Chivu glosează problematic pe marginea “viciilor” criticii literare, ca forme ale închiderii în faţa cititorului, vizând fie o “inadecvare estetică a discursului critic”, fie “ideologizarea literaturii” şi un soi de egocentrism patologic, mixat cu “aroganţă şi exibiţionism”. În fond, critica literară şi-a pierdut publicul mai ales datorită mecanismelor defectuoase prin care este gestionată. (“La noi este important unde şi despre cine scrii”, “Literatura este, deseori, un pretext pentru un anume discurs cultural”, “O dată pierdut statutul de prestigiu din comunism, mulţi văd în critica literară un mijloc de autoimpunere în faţa scriitorilor şi a celorlalţi critici. E suficient să ataci scriitorii-simbol sau să distrugi în cronici violent negative cărţi elogiate în celelalte reviste pentru a atrage atenţia, pentru a-ţi face sau a-ţi consolida un nume şi o poziţie pe harta ideologică a culturii.”) Toate aceste observaţii nu fac decât să ilustreze criza care este perpetuată în sectorul criticii literare, ai cărui centrii de tensiune se fundamentează tocmai pe transformarea literaturii în marionetă, spre satisfacerea unor vanităţi şi spre dobândirea unor privilegii. Nuanţând argumentele de mai sus, Marius Chivu, în articolul Gherila critică, scriitorul terorist (“Dilema veche”, nr.203/2007) vorbeşte din nou despre închiderea criticii literare, observând pertinent că aceasta “pare să-şi restrângă aria la cei care o practică şi, în loc să devină un discurs public, îşi caută repere şi obiective pe propriul teren”. Viciile criticii literare actuale sunt luate din nou în discuţie, vizând acelaşi câmp semantic al derizoriului: cartea folosită ca pretext,  “fundamentalismul critic de gaşcă”, “refuzul şi agresiunea critică, întotdeauna mult mai facile şi mai spectaculoase decât banalul (dar dificilul) echilibru sau decât plictisitoarea (dar curajoasa) admiraţie”. Toate aceste chestiuni ne determină să constatăm faptul că în România de azi a recepta obiectul estetic e doar un mijloc pentru o construcţie psihologică deficitară şi un scop pentru infiltrarea în lumea celor care beneficiază de prestigii, fiind autosuficienţi. Beneficiul a înlocuit în fond plăcerea lecturii, iar deconstrucţia facilă a devenit o modă.

Drept urmare, dezamăgirile lui Marius Chivu cu privire la cum se mai citeşte şi scrie în critica literară actuală au ca fundament tocmai lipsa de profesionalism a unora şi caracterul deficitar al altora. Problematizarea sa a pus degetul pe rană.

Marius Conkan

Marius Conkan

Mai multe articole de