Melancolii simfonice. Sibelius, te iubesc!

De . Categorii: Melancolii Sonore (Laur), Numărul 5-12/2009, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , , ,

Melancolii simfonice. Sibelius, te iubesc!

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Întâi a fost Johannes. Apoi a fost Gustav. Iubirile mele sonore, sonante, superb asurzitoare. Dar numai tu vei fi de-acum. Asta e, sunt un Don Juan incurabil. Iar tu eşti un Domn Jean seducător.

Întâlnirea cu tine s-a produs pe banca din spatele bisericii de pe Sufletului. O biserică prin care bătea singurătatea nordului. Dar a trecut. A fost o dragoste la prima viziune, cu totul. Aşa cum o carte nu e decât o invitaţie la dans, în care-mi pierd capul cu scriitorul de mână, prin toate cotloanele ei mai mult sau nu luminate, Muzica mi-e lectura provocatoare de mână cu tine, prin sălile mai puţin sau nu ale creierului. Te strâng de mână şi parcurgem până la capăt melancolia, durerea, speranţa şi disperarea, căderea, triumful, căderea. Dar cel mai bine te simt în poziţie de yoga, văd atunci un peisaj finlandez în toată splendoarea, pădurea din Tapiola, lebăda Tuonelei, văd oceanidele plângând în valuri, văd furtuna şi soarele răsărind. E peisajul în toată splendoarea din creierul tău. Nu vreau să calc în pământul Finlandei, vreau să păşesc în Finlandia din holurile trupului tău spaţios, în care fiecare tablou e cu note şi pauze. Vreau să te cunosc aşa cum se cunosc între ei îndrăgostiţii fără şansă, fiecare crezându-şi iubirea neîmpărtăşită.

Despre simfonii deocamdată. Din păcate doar şapte, dar tot atâtea lumi paralele, compacte, născându-se şi dezvoltându-se genetic una dintr-alta; şapte organisme pentru care conţinutul devine treptat formă, piele. Dacă primul pare conceput în mintea lui Pathos – alias Piotr – e tocmai din motivul invocat de Jukka-Pekka Saraste, conaţionalul tău, când o spune clarisim: “The first symphony […] has this tremendous, overflowing ME GODAMMIT feeling.”[1] Nu quasi una fantasia, ci mai fantastică decât “Fantastica” lui Hector. A doua nu poate fi înţeleasă decât în relaţie cu ea. “Its stage is the present time; its hero is Sibelius himself… the second symphony marks a definitive liberation of the personality from the chains of objectivity”
(Erik Furuhjelm). Aşadar, e destul de psihanalizabilă “Eroica” ta, doar a fost contemporană cu Sigmund! Nu insist.

În a treia m-ai condus între stele. Ultima parte, “cristalizarea gândirii din haos” – cum perfect ai descris-o – ne-a coagulat într-o singură fiinţă, cu vise mai lizibile, mai posibile. Când e rău, îmi cânt cu toată puterea sfârşitul şi dintr-o dată mi-e bine. Sunt un melomaniaco-depresiv, ai putea spune. Ca şi tine, ţi-aş replica eu. Tocmai asta permite farmecul: falia nesigură dintre. Cu cât vor fi mai mulţi alergătorii pe ea, pe milimetrul ei tare, ne vom atinge punctul cu toţii. Dacă nu, rămâne finalul primei părţi: am întotdeauna senzaţia că ne plimbăm prin Hobbiton şi ne-ntâlnim cu Stăpânul Inelelor.

Dar a patra le-ntrece pe toate; foarte puţin populară, mereu cea mai bună. Ştii, corbii ce-ţi ies din piept au pe creştet aceeaşi picătură de lapte ca şi corbii ce-mi colcăie-n creier. Un roi mai negru decât mâhnirea lui Edgar. Încât Il tempo largo respiră fără speranţă singurul cuvânt acceptabil: Nevermore.

A cincea pluteşte. Gravitatea s-a transformat în extaz, agonia s-a volatilizat în eter. Din celula primară – ca o privire de nou-născut aruncat în aerul dimineţii – simfonia par-curge traseul complet; ultima haltă: stadiul cântecului de lebădă. Şi după ce ne-am atins acel punct mai adânc decât noi înşine, putem exploda. Spre deosebire de haosul ăsta-n care-ai trăit, universul tău e setat corect.

În a şasea practicăm sportul regal. Înotăm cu sufletele descoperite prin frunze proaspăt căzute şi ne şoptim că nervurile sug fără jenă din sângele nostru tomnatic. Un vals trist în inima liniştii celorlalţi. Aroma primei zăpezi, cum spuneai… Alteori, în a patra, flagelam pământul cu unghiile şi cu ţipetele noastre înăbuşite, împerecheate, frământam pământul acestei toamne care nu se mai termină pentru că nu vrem noi s-o lăsăm! Cathartică prin lirismul ei tandru, chiar psihedelic, a şasea ne mai poate salva doar provizoriu. Nu e decât o pădure de sunete, nicidecum de simboluri.

Pentru că, vezi, îţi ascult a şaptea pentru a şaptea oară şi mă nasc a opta oară şi mor a şaptea oară. Sunt un spectru după numai 21 hipercondensate minute de viaţă. Şi ce viaţă: doar magmă şi hybris! Dar oare orice viaţă trebuie să fie dintr-o singură mişcare, dintr-o singură suflare? Sau ne-am întors de unde-am pornit? Oricum, concluzia nu poate fi alta: ”Sibelius is so concentrated and exact. With Sibelius you feel that if one drop touches your skin it would burn right through the bone”, cum excelent spune Sir Simon Rattle, unul din cei care ţi-au înregistrat integrala simfoniilor.

Aşadar, trebuie să te las iar, mi te-ai ucis din nou… Dar o luăm noi de la capăt. Acum viorile te caută şi cornii se tânguie, te-ai desprins undeva printre norii din creierul meu tânăr, cineva mai puternic te-a smuls ca dintr-un uter fierbinte. Nu trebuie decât să dau clic şi vei coborî la loc, aici unde ţi-e locul, în sufletul meu cald. Vei veni şi-l vei umple din nou şi te voi încălzi şi-ţi voi da viaţă. Şi-mi vei da viaţă.

M-aş îndrăgosti inclusiv de limba ta, de finlandezii tăi[2], de lacurile şi pădurile lor. Să vedem. E foarte frig acolo. De ce nu vin ei la mine?! Dă-le un semn! Pe tine sigur te vor asculta… Însă nu prea contează. Primul a fost Johannes. Apoi a fost Gustav. Acum tu. Who’s next?

Laurenţiu Malomfălean


[1] Nu mai traduc, e totuna pentru tine dacă scriu în română sau în engleză. Numai Muzica e limbaj universal…

[2] Dacă n-ai aflat încă, scumpii de ei ţi-au făcut un site pe măsură: www.sibelius.fi (sursa tuturor citatelor din această scrisoare). Dar nu se poate să n-ai net acolo…

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de