De mai bine de zece ani, peisajul critic autohton este mai proaspăt. Era Daniel Cristea-Enache, după cum, asumându-şi megalomania, spune în prefaţa primei sale cărţi autorul, are particularităţile şi mutaţiile sale, pe care voi încerca să le sintetizez în acest articol. Deocamdată, să fim de acord că Daniel Cristea-Enache citeşte, reciteşte şi răsciteşte cu o perseverenţă halucinantă; criticul de întâmpinare consideră cronica săptămânală drept “o formă flexibilă de istorie literară”[i], cronicile din “România literară” şi cronichetele mai vechi din “Adevărul literar şi artistic” reprezentând tot atâtea fragmente dintr-o posibilă Istorie…, vis al oricărui critic respectabil. Astfel, Daniel Cristea-Enache analizează limpede şi lucid, înalţă peanuri critice, demontează poltronerii, dă verdicte, face clasamente, stabileşte filiaţii, revizuieşte şi lansează pariuri. Toate specializările criticii literare sunt subsumate unui demers axiologic, în care credem la rândul nostru stăruitor, în ciuda modelor opuse, refractare la valoare.

Într-un interviu acordat Elenei Vlădăreanu şi publicat în “Cotidianul”[ii], Daniel Cristea-Enache declară cu cea mai firească francheţe: “sunt, horribile dictu!, modern-totalizant”. Asumându-şi riscul unei asemenea poziţii, cronicarul rămâne ferm în convingeri şi le pune în practică la fiecare pas. Iată o primă mostră din aceste directive: “Când îi place o carte, criticul simte nevoia să scrie mai mult, s-o introducă în serii cât mai largi, să o verifice prin comparaţii şi «ciocniri» cu alte opere. Numai atunci când o carte îl irită prin stupiditatea ei, o focalizează şi o blochează în propria literă: ca nu cumva să le contamineze şi pe altele.”[iii] Referindu-se la Poezie, dar permiţând extrapolarea, Daniel Cristea-Enache conchide că “marea poezie este, în ultimă instanţă, inanalizabilă, având ca nucleu un inefabil pe care criticul nu poate decât să-l constate, nu şi să-l expliciteze […]. Dar, pe de altă parte, nu trebuie încurajată comoditatea acelei analize de poezie care adoptă – din principiu – un limbaj «ceţos», la fel de încărcat de «inefabil» ca şi versurile comentate”[iv]. Şi nu de limbaj ceţos îl putem acuza pe criticul de faţă, nici pe departe. Redus la tăcere şi la pura plăcere de valoarea găsită cu tot dinadinsul, poate cu prea multă deschidere, Daniel Cristea-Enache confirmă, nu critică, iar când întâlneşte capodopera se declară de prisos, aceasta “făcând «de ruşine» orice analiză critică”[v]. Rezultatul nu poate fi decât unul: de foarte multe ori, comentariul devine laudatio.

S-o spunem încă o dată: nu de metaforism obscur îl putem acuza pe acest autor; metoda lui e cât se poate de simpl(ist)ă şi se numeşte citat. Exemplele, reproducerile, “scenele memorabile” sau parafrazările sunt înghesuite cu obstinaţie, dar când vine vorba de lectura lor propriu-zisă, textele par, nu sunt – uneori se răspunde mai uşor uşuraticei ce-ar fi fost dacă? Majoritatea cronicilor, unele publicate în doi timpi tocmai datorită cantităţii materiei citate, se complac într-un proces descriptiv-rezumativ, expirând un aer de certitudine prietenoasă, dar şi facilitate nesigură. Să vedem ce spune Daniel Cristea-Enache însuşi: “Criticul care face decupaje din textul literar (mai ales din cel poetic) e considerat, cumva, incapabil să articuleze un discurs propriu coerent; el ar avea nevoie de nişte cârje textuale, de care se mai foloseşte şi pentru a-şi umple (!) pagina. Curioasă această «abilitate» critică, pe care oricine o poate devoala – căci ce e mai uşor decât a vedea unde încep şi se sfârşesc ghilimelele? În realitate, criticul bun îşi verifică prin probe textuale aserţiunile, şi chiar intuiţia de care dispune: citatul ce urmează unui calificativ îl poate confirma sau infirma [?!] spectaculos, arătând celor cu gust care e de fapt gustul criticului. Cel mai comod fiind, în primă şi ultimă instanţă, acel tip de discurs distanţat de operă, indiferent la palpitul ei…”[vi] S-ar părea că palpitul operei se distilează citând-o cât mai abitir, însă nu de close-reading avem parte, cum s-ar putea crede; criticul rămâne la fel de distanţat şi de neputincios, citatul apropiindu-l doar aparent de fondul textului. Cu alte cuvinte, Daniel Cristea-Enache decupează demenţial, interminabilele citate coroborate cu fragilitatea argumentelor ce le motivează dovedind o nesiguranţă demnă de luat în considerare; foarte des, corespondenţa dintre textul selectat şi meta-textul critic este gratuită, cronicarul citând incredibil de mult pentru nişte concluzii mai mult sau mai puţin memorabile, pentru nişte judecăţi de valoare pendulând între vlăguire şi paralizie. În sfârşit, aş îndrăzni să concluzionez astfel: criticul nu citeşte cărţile – bune sau rele – ci le citează; cu părere de rău că, deşi ar merita, textul respectiv nu poate fi reprodus integral. Oricum, dacă vrei poezie, nu mai trebuie să cumperi volumul recent apărut. Ajunge să parcurgi cronica lui Daniel Cristea-Enache.

Uneori foarte prudent, alteori mult prea sigur (omologarea lui Marius Ianuş ca lider al generaţiei tinere), criticul se lasă dus frecvent de valul propriilor fraze şi noi, cei care ar trebui să fim puşi în temă, rămânem exact cu ideea contrară celei scontate. Riscul e mereu prezent în cronicile lui Cristea-Enache, iar indecizia lui potenţială poate conduce la gafe precum următoarea: ”Cu certitudine ştim un singur lucru: că Petru Cimpoeşu este un prozator extrem de original, inventiv şi profund, de la care putem aştepta, în următorii ani, alte şi alte surprize.”[vii] Care suprize, dacă ştim că este un prozator aşa şi pe dincolo? Probabil de semn contrar… Până la urmă, pentru a termina cu metodele de lectură şi pentru că nu cred în ele, cel puţin nu în tehnici clar delimitate, consider că Daniel Cristea-Enache practică un cameleonism critic, mulându-şi demersul în funcţie de caracterul volumului avut în vedere. Cronicarul atenţionează: “Cititorul va putea remarca, pe cont propriu, acea bifurcaţie proprie romanelor realmente originale şi receptării lor. Într-un plan de suprafaţă, talentul epic şi rigoarea critică, efortul de a da o imagine ficţională a lumii şi una, metatextuală, a romanului parcurs. Iar într-un plan de adâncime, intenţia profundă a creatorului şi convingerea fermă a criticului de a o fi înţeles.”[vii] Este ceea ce remarca şi Andrei Terian în cronica la Concertul de deschidere[ix] al colegului său de breaslă, anume că “«interpretul», dacă vrea să fie consecvent cu sine, trebuie să le urmeze [lor, cărţilor; n. n.] vibraţia specifică”. Pe scurt, un impresionism de cea mai înaltă speţă. O lectură pur intuitivă sau lipsa de Metodă prin excelenţă. Pentru că fiecare text impune o metodă unică şi irepetabilă.

Preluând la rândul meu metodologia lui Daniel Cristea-Enache, ofer mai jos un inventar al epitetelor-fetiş cu care-şi dăruieşte volumele devorate: “remarcabil”, “inconfundabil”, “faimos”, “fermecător”, “splendid”, “savuros”, “tulburător”, “covârşitor”, “copleşitor”, “sfâşietor”, “pur şi simplu frumos”, “foarte bun”, “poezii-bijuterii”, “poveste îngrozitoare”, “mărturie înfricoşătoare”, “confesiune teribilă”, “prolific”, “excelent”, “excepţional”, “efectiv extraordinare”, “memorabil”, “memorabil”, de trei ori “memorabil”! Dar asta nu înseamnă că “stupiditatea” sau “mediocritatea” lipsesc. Autorul e şi cititor obişnuit, şi critic exigent.

Voi reda mai jos două exemple din realizările cronicarului[x]. Încep cu rateul. Nu de puţine ori, demonstraţiile lui Cristea-Enache sunt umplute cu verigi-lipsă, dar în cronica dedicată volumului Mănăştur Story de Andrei Doboş – intitulată fără nicio rezervă “Căminul liric” – erorile constituie premisa, intuiţia criticului ducând la considerente false. Textul păcătuieşte prin afirmaţii nefondate; voind cu orice preţ să găsească motivele diferenţei de ton dintre “poeţii «milenarişti» prinşi în malaxorul Capitalei” şi debutantul provincial, Daniel Cristea-Enache, foarte sigur, ne limpezeşte dubiile: dacă pentru cei dintâi “căminul era un mediu oribil”, pentru Doboş “pare un mic paradis”. Or, în Mănăştur nu sunt cămine, doar blocuri…

Continui cu reuşita prin care tânărul autor se delimitează net de Nicolae Manolescu, adevărat guru al criticii literare contemporane. Cronica la volumul acestuia Andersen cel crud şi alte teme, foarte sugestiv intitulată “Critică şi creaţie”, îi permite lui Daniel Cristea-Enache să-şi expună propria viziune la modul polemic: “Maliţios, sarcastic cu rebuturile, nu poţi fi ironic în faţa capodoperelor, atâtea câte sunt şi întrucât sunt astfel. Critica de distanţare şi penalizare are deliciile ei, dar ea trebuie, cred, modulată printr-o critică în care cărţile să fie văzute la scara pe care ele însele o dictează. […] Dificultatea apare atunci când planeta aceasta stranie care este, de atâtea ori, opera îţi solicită un examen pe măsură. O investigaţie meticuloasă, sondări cu instrumente fine, analize secvenţiale şi în secţiune transversală, cu mostre extrase [!] şi analizate la microscop [?]. A o privi printr-un ochean întors nu înseamnă a o înţelege; iar «deţinerea» formulei ei interioare, prin această telescopare, rămâne iluzorie.” Sau: ”Oricât ar crede unii dintre noi contrariul, critica este cea care însoţeşte literatura, nu invers. […] Criticul validează o operă de calibru? Ar fi greşeala lui capitală să nu o facă. Fiindcă, oricât de stranie ar fi ea la apariţie, oricât de nepotrivită ar părea în sistemul de aşteptări al unei anumite mentalităţi literare, o operă mare îşi va crea, în timp, criticii.” Mai sentenţios, autorul concluzionează: “Nu critica validează literatura, ci aceasta susţine (sau infirmă) judecăţile critice. Gradul lor de adecvare ea îl măsoară.” Exact în oglindă faţă de cum vede(a) lucrurile Nicolae Manolescu, pentru care literatura nu e decât mijlocul criticii, văzută ca scop ultim. Apoi, fireşte, mai tânărul cronicar nu crede nici în “istoricitatea valorilor artistice şi a adevărurilor critice care le punctează”, dar e de acord cu realismul procedural al criticului: “în loc să definim întâi noţiunea şi s-o confruntăm apoi cu realitatea (a se vedea textualismul comic, universal «valabil», al lui Marin Mincu), e mai legitim să pornim de la realitatea mobilă a literaturii spre a determina şi cristaliza noţiunile.” În fond, autorul crede cu tărie că ”sunt relativ riscante toate aprecierile şi prognozele care nu ţin cont de durata lungă a Cărţilor, amestecându-le cu cărţile, echivalându-le posterităţile”. Într-o altă cronică, la Băutorii de absint – antologia “poeţilor nedogmatici”[xi], Daniel Cristea-Enache respinge formula criticul unei generaţii: “Militantismul generaţionist, partizanatul teoretizant, exclusivismele artistice pot avea, iniţial, o funcţie de cristalizare literară prin contestaţie şi ruptură. În timp, ele trec însă la pasivul actului critic, obturând perspectiva, îngustând câmpul, deformând judecata de valoare. Dacă nu esenţialismul filozofic, atunci măcar simţul comun ne spune că vârfurile unei literaturi sunt transgeneraţioniste şi noncontextuale.” Şi nu putem decât să-i dăm dreptate. Personal, îi am în vizor pe cei mai importanţi poeţi români contemporani, două voci singular-insulare, pe care nu le putem încadra sau eticheta cu niciun calificativ de gen; bineînţeles, mă refer la Ion Mureşan şi la Ioan Es. Pop.

Aşadar, un singur criteriu rămâne valabil pentru Daniel Cristea-Enache: valoarea estetică – recunoscută, găsită, promovată. Nu contează direcţia sau modele, ci distincţia fermă dintre literatura bună şi literatura proastă, dintre Literatură şi rest, care, vorba lui Verlaine, e doar literatură.

Laurenţiu Malomfălean

---

[i] În prefaţa la Bucureşti Far West, al doilea volum în care D. Cristea-Enache şi-a reunit cronicile (2005);

[ii] “Daniel Cristea-Enache: Cronicar fără revistă nu se poate” (2003);

[iii] “Al şaselea simţ” (cronică din 2000);

[iv] “Mihai Ignat. Un poet autentic” (1997);

[v] Idem;

[vi] “George Gană, Melancolia lui Eminescu” (2002);

[vii] “A venit un scriitor din provincie – Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, de Petru Cimpoeşu” (2008)

[viii] “Revelion cu vânzare – Asediul Vienei, de Horia Ursu” (2008);

[ix] Primul volum în care D. Cristea-Enache şi-a strâns cronicile (2001);

[x] Toate cronicile care vor mai fi menţionate sunt din 2008;

[xi] Bogdan Creţu, în prefaţă.