Milorad Pavic – in between

De . Categorii: Eseuri/Studii, Numărul 5-8/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Milorad Pavic – in between

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

“If you do not forget the books you’ve already written, you cannot write new ones, because every new book is like returning to the beginning.”

“I’ve been dominated by all sorts of fears, by all kinds of fears. I carried them with me through my whole life like a cross. Fear is actually a writer’s most devoted friend. I still feel fear as intensely as when I was a child. My fear will never become old. As a child, I was so much afraid of loneliness. I was afraid of the empty house in the middle of the night. I was afraid of the backyard of the house where I grew up–I showed you that house yesterday. I was afraid of it, especially when the lights were turned out.”

(Milorad Pavic într-un interviu cu Thanassis Lallas)

„inteligenţa formală e tot ce poate fi mai facil” (dintr-un blog)

Cu Milorad Pavic, ca şi cu toate marile sau micile mele iubiri literare, am întreţinut o relaţie al naibii de tensionată. Pasionali şi obsesivi, eu în lectură, el în ofertele de lectură, ne-am îndepărtat inevitabil. La sfârşitul poveştii,  pornindu-mă să scriu despre istoria obiectivă a acestei atracţii concretizate în mai multe după-amieze de trecut prin vieţi, lumi, culturi, percepţii şi vise alternative, sunt derutată şi speriată de verdictul pe care s-ar putea să (trebuiască să) îl dau. Îmi place sau nu îmi place Pavic? Rămân sau nu o cititoare docilă a lui? Gust sau nu gust reţeta lui inconfundabilă? Semnez petiţia-coerciţie (imaginară) cu „Pavic, vrem altceva!!!” sau mă declar fidelă şi conservatoare admiratoare a formulei pe care a aplicat-o cu destulă abilitate până acum? Răspunsul ar trebui să fie pe undeva printre observaţiile stângace pe care le-am înşiruit sub pretenţia unei priviri panoramate asupra romanelor lui, după o lectură haotică şi total neprofesionistă.

Spre deosebire de occidentali, care au privit cu vădită admiraţie inovaţiile formale pe scheletul cărora Milorad Pavic îşi construieşte romanele, grăbindu-se chiar să stabilească un parcurs al scriiturii sale analog experimentelor hipertextuale, cititorii români au receptat textele prozatorului sârb cu un soi de prudenţă circumscrisă în jurul opiniei că succesul şi dorinţa reiterării lui a atras după sine o anumită scădere, diluare a nervului novelistic, acesta fiind treptat, treptat înlocuit de inima artificială a spectaculozităţii proprie formei în care alege să toarne conţinutul din ce în ce mai lax al naraţiunilor sale. Recunosc, mi se pare surprinzătoare acuitatea publicului autohton (atât cât se manifestă el pe bookbloguri şi în discuţii cu un grad de informalitate destul de ridicat pentru a putea fi citate ca surse sigure) în identificarea zonelor slabe ale discursului lui Pavic. Fără îndoială, separate de contextul traducerii şi publicării lor consecutive, cele 5 romane disponibile în limba română (Dicţionarul khazar, Peisaj pictat în ceai, Partea lăuntrică a vântului, Ultima iubire la Ţarigrad, Mantia de stele) reprezintă câte o experienţă interesantă şi într-o oarecare măsură incitantă. De unde seducţia insolitudinii pe care par s-o conţină, a revirimentului unor imagini/aspecte ale cuplului, dragostei, experienţei divinităţii ce păreau definitiv supuse clişeelor. Pavic îndrăzneşte să abordeze teme atât de mari, că aproape se cer scrise cu majuscule. În dozajul potrivit şi cu un oarece instinct de re-vrăjitor în dotare, Pavic poate surprinde şi plăcea peste măură. Dar, citite succesiv, romanele încep să „se oxideze”, exact ca anumite bijuterii ţinute laolaltă într-o aceeaşi cutie. Se vulgarizează, capătă o dimensiune a banalităţii care îndreptăţeşte lectorul să renunţe la suprainterpretări riscante şi să lanseze, în schimb, tot felul de observaţii de natură extratextuală, care să confirme certa adeziune la public a artificialului locuit de eterogenitatea aparent benignă a ficţiunilor lui Pavic. Poţi afirma că, într-adevăr, cele 5 cărţi se dovedesc exponenţiale pentru poetica afirmată a ambiţiei de a rescrie încontinuu, fidel reluării şi redistribuirii strategice a celor câţiva invarianţi tematici, dar şi unor intenţii pe jumătate programatice, pe jumătate terapeutice, o aceeaşi poveste capabilă să legitimeze anumite mistere şi scenarii onirice personale, o poveste ale cărei hotare formale – începutul şi sfârşitul – sunt în mod manifest suprimate. Poţi ajunge la concluzia  că Pavic este un excelent constructor înzestrat cu o imaginaţie debordantă pe care o canalizează, imprudent, într-o singură direcţie. Sau că Pavic încearcă să teoretizete o frică de abrupt, de discontinuu, de disoluţie,  o frică educativă şi constructivă, într-o oarecare măsură. În orice caz,  neajunsul unei asemenea „supradoze” este chiar senzaţia de suprasaturaţie survenită în urma parcurgerii unor paliere exotice, dar obositoare  în aproape maladiva lor redundanţă. Fiecare dintre poveştile lui despre visători visaţi, nume schimbate, iubiri rizomatice, cărţi şi lumi fictive dotate cu un sex distinct(iv), morţi şi iubiri care întineresc sau îmbătrânesc, monştri antropomorfi purtători de blesteme şi cutume de sorginte demonică este dotată cu o logică intrinsecă provocatoare, răpitoare chiar,  insuficientă însă ca să nu pară în mod indiscutabil drept altceva decât pretextul pentru încă o reprezentaţie de virtuozitate ornamentală. De fapt, miza scrierii unui roman-tarot, ca să dau exemplul cel mai flagrant de „neadecvare” a conţinutului la aşteptările pe care o atare abordare le profilează,  pare a fi apanajul romanicerului în racordarea la propriile stereotipii tematice sub pretextul de a reconfigura obsesia unui mare text preexistent în raport cu care autorul se defineşte ca arheolog-ghicitor, urmărind reconstituirea lui pornind de la patternuri care îi asigură o anumită adeziune prin tocmai aparenţa coeziunii pe care o capătă ca sistem cu reguli fixe, dar şi sensurile pe care le suscită o anumită distribuire/ordonare a acestora. Artificiile de acest tip sunt, în fapt, tot atâtea opţiuni formale independente de mesajul ideatic complementar limbajului monolitic, constant al romanelor sale. Având la îndemână instrumentarul necesar producerii de texte gata „condimentate”, Pavic îşi concentrează tot mai mult atenţia asupra formei cu pretenţie de inedit, învecinată, inevitabil, cu kitschul melancolic şi pedant al falsului istoric al miraculosului. Gustul public ţine mai puţin la estetica intenţională a acestor romane (la forma vaselor) şi tot mai mult la savoarea produsului narativ. Ajustându-se pe aceste coordonate uşor de calificat drept barbare, opiniile pot fluctua în decurs de câteva cărţi (indiferent dacă ordinea lecturii urmăreşte cronologic apariţia lor), ajungându-se de la un Pavic exotic la un Pavic fără sare şi piper. De la un Pavic surprinzător la unul excesiv de geometric, ale cărui proiecte se pierd în realizările excesiv de atente la detaliile arhitectonice, iar nu la utilitatea acestora.  Încercând, cu pretextul hipernaraţiunii personale, să se salveze de inevitabilele acuze de redundanţă, romancierul uită să evite capcana autopastişei. Efortul ralierii textului la potenţialităţile unor strategii de destabilizare a sensurilor sau, dimpotrivă, de teroare a unui fals ghidaj preliminar are la antipod riscul reiterării unor imagini al căror obscuratism de rea credinţă le face să pară deghizările ridicole ale unor mixaje pe jumătate angajate în demersul acesta de tranzactare a unui conţinut ezoteric, pe jumătate tributare excelentului instinct de măsluitor capabil să creze iluzia că dincolo de ambiguităţile cu rol de mască se află într-adevăr un chip important, iar nu anonimatul unui miez prozaic al poveştii (o poveste de dragoste chinuitoare, impasul comunicării, obsesia identităţii etc.)   Compromisurile de variabilitate a aditivilor tematici auxiliari pe care le stabileşte în afara coerenţei  bazate pe criteriile fragile ale repartizării unei aceeaşi cantităţi de ingrediente în toate preparatele narative pe care le serveşte sunt superflue, similare acelei marje chirurgicale pe care medicul şi-o asumă mai mult formal pentru a preveni, efectiv, o recidivă, nu pentru a înlătura cauzele bolii definitiv. Pentru orice eventual degustător,  Milorad Pavic este un autor cu o situaţie problematică : uşor de asimilat şi la fel de uşor de repudiat. Fascinant şi insuportabil. De recitit şi de necitit. Ilizibil şi limpede. Desigur, ar fi minunat să putem vorbi în termenii optimişti ai cronicilor de escortă de care beneficiază traducerile din Pavic despre puzzle magic, amor oniric, descoperiri incitante. Ar fi minunat să nu se instaureze rutina în prezenţa unor viziuni mirabolante de acest calibru, ar fi minunat să ne păstrăm constanţa judecării lui în chip direct proporţional consecvenţei sale în reproducerea de aceleaşi imagini-cheie. Însă toate acestea nu constituie altceva decât elementele de bază ale reţetei Pavic. Iar reţeta Pavic este metastaza textelor lui Pavic: îşi garantează sieşi supravieţuirea vremelnică prin acestea, iar acestora le asigură colapsul.

Olga Ştefan

Olga Ştefan

Mai multe articole de