Mungiu 1 : 1. Curs de iniţiere

De . Categorii: Dosare, anchete, Noua cinematografie, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , , ,

Mungiu 1 : 1. Curs de iniţiere

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Cristian Mungiu e un personaj foarte suspect, stilul lui nefiind nici pe departe constant. El sare de la un tip de cinematograf modern, în care accentul cade pe montaj şi artificiu, la un tip de cinema reţinut şi minuţios lucrat, în care nu ai de-a face cu o poveste, ci cu un decupaj din firesc. Cea mai recentă realizare a sa se prezintă sub forma unei serii de pseudo-mituri – filmate realist, dar a căror rotunjire aduce a păcăleală, marca unui povestitor prea iscusit.

Însă ce se poate observa despre Mr. Mungiu ca persoană, e fidelitatea în colaborări. A înfiinţat împreună cu directorul de imagine Oleg Mutu şi regizorul-actor-nightloser Hanno Höfer casa de producţie Mobra Films, colaborând apoi la aproape toate proiectele. Şi printre actori are preferaţi, distribuindu-l pe versatilul Vlad Ivanov în două roluri principale şi pe frumuşica Tania Popa în trei dintre filmele sale (ea e recepţionera bosumflată în 4,3,2, “produs cu suflet” în Occident şi hangiţa din Legenda şoferului de găini). Un alt element stabil e încăpăţânarea sa de a lucra numai cu scenariile proprii, acestea pornind întotdeauna de la imaginarea spaţiului, astfel încât detaliile dictează pulsul filmului, atitudinile şi motivaţiile personajelor. De exemplu, obiectele optzeciste din 4,3,2 nu sunt evidenţiate ca o formă de product placement, ci contribuie subtil la impresia că respiri aerul epocii.

În acest caz e ca şi cum aş echivala un cineast bun cu unul invizibil, sau mai exact, cameleonic. El trebuie să fie viclean, să ştie unde să pună camera ca să resimt într-un mod aproape vinovat experienţa personajului, să-mi spună chiar şi cea mai banală întâmplare, iar eu să o găsesc palpitantă, să argumentez că povestea câştigă prin simplitatea ei şi prin felul pur cinematografic în care a fost redată. În continuare voi avea în vizor filmele lui Cristian Mungiu, căruia i-a ieşit trucul absenţei omniprezente cu 4,3,2, dar ale cărui reuşite merită vizionate integral şi savurate.

Despre scurtmetraje

Inserarea televizorului şi a influenţei lui malefice reprezintă o temă nelipsită în scurtmetraje. Dependenţii sunt în general o ţintă uşoară pentru regizor, dar sunt vizaţi în special fanaticii telenovelelor (fanatici şi nu fanatice pentru că telenovela pare a fi plăcerea vinovată şi a câtorva masculi). Dar şi laitmotivul televizorului ajunge să fie investit cu puteri oculte – în Mâna lui Paulişta întâmplările de pe ecran răspund celor din realitatea personajelor, mai mult – novela acaparează total spectatorii, ei ajungând inconştient să vorbească limba din serial.

Din nefericire pentru fani, Zapping e singurul scurtmetraj mungian uşor de găsit, pe veşnicul youtube. La genul de popularitate pe care a câştigat-o Mungiu, v-aţi fi aşteptat ca şi celelalte scurtmetraje ale sale să fie promovate corespunzător[1]. Cel puţin Mâna lui Paulişta cu care a câştigat marele premiu pentru scurtmetraje în cadrul festivalului cineMAiubit. Luându-l pe acesta în calcul, Zapping marchează a doua colaborare fructuoasă între Cristian Mungiu şi Hanno Höfer, căruia îi iese de minune rolul pămpălăului dependent de preamicul ecran în acest scurtmetraj simultan parodic şi claustrofob. Experimental, hazos şi cu evidente accente kafkiene, Zapping aduce revelaţia că niciodată canalele n-au fost schimbate prin unde – “ai văzut tu vreo undă să facă vreodată ceva?”, ci prin metoda cârmei, mai precis arhaicul om-telecomandă realizând manual toată treaba. În rolul telecomenzii (care nici măcar timp să-şi satisfacă nevasta nu mai are) îl veţi recunoaşte desigur pe interpretul domnului Lăzărescu, Ion Fiscuteanu. Iar faza cea mai tare: momentul în care poliţia teve îl ridică pe acesta pentru că a recomandat telespectatorului să intre în cârdăşie cu nemesis-ul televiziunii, adică să citească o carte.

Occident

Occident face parte din clasa filmelor-colaj, gen Babel sau Crash, cu diferenţa că acţiunea se desfăşoară pe o suprafaţă mai restrânsă, nedovedind efectul bătăii aripilor unui fluture pe întreg mapamondul. Filmul spune patru poveşti care se întrepătrund, fiecare având în prim-plan alte personaje, beneficiul acestui procedeu fiind acela că spectatorul e atras în jocul interactiv de a rezolva puzzle-ul până când detaliile se completează perfect. O provocare în aceeaşi măsură angajantă şi distractivă.

Cu o aromă comedic amăruie, Occident vorbeşte despre anxietatea emigrării în anii ’90 într-un fel unic, punând pe tapet motivele pentru care este o variantă viabilă şi metode dintre cele mai excentrice prin care poate fi realizată – trecutul Dunării cu păpuşa gonflabilă sau căsătoria cu un străin înstărit. Pelicula demască mirajele cu care Occidentul îi vrăjeşte pe români (dacă te căsătoreşti cu el, vei putea lua prânzul în fiecare zi la McDonald’s) şi subliniază naivitatea lor în faţa străinilor.

Dar tonul (şi nu tema) filmului îl face să fie de departe cel mai light şi ludic din tot ce a făcut Mungiu. Fiecare situaţie infuzată de un realism tragic tipic românesc e contrabalansată de câte un element străin umorului natal, care s-ar putea întâlni mai probabil într-un spot american de televiziune. Cunoscând umorul specific al lui Mungiu, pot identifica în acest act de echilibristică o ironie deliberată la fundele cu care sunt încheiate scenariile hollywoodiene – chiar dacă filmul integrează în ţesătură o serie de momente Kodak, finalul lui nefericit reprezintă o rupere abruptă a ritmului, lucru sugerat de stop-cadrul de la sfârşit, însoţit de piesa Noi în anul 2000.

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Premiat şi contestat, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile e o pilulă greu de înghiţit. În primul rând pentru că subiectul lui, un avort ilegal întreprins de o studentă cu ajutorul (a se citi sacrificiul) colegei de cameră, e dificil oricât de detaşat ai fi de perioada comunistă. Dar şi realismul reconstituirii epocii te sperie. Nu atât prin detaliile locaţiilor sau îmbrăcămintea personajelor, ci prin comportarea paralizată şi paranoică de care acestea dau dovadă. La a doua vizionare, impresia că cetăţenii sunt împărţiţi în două categorii antagonice s-a conturat şi mai clar. Pe de-o parte sunt funcţionarii, reprezentanţii statului opresiv, care alcătuiesc o conspiraţie paianjen şi abuzează de poziţia lor pentru a tortura nervii oamenilor, iar pe de altă parte sunt cei care suportă acest tratament, dar caută mereu metode de a sfida regulile pentru a găsi un gram de libertate. Pe această cale constrângerile epocii sunt perfect redate, regizorul folosindu-se de interpretările excelente ale actorilor ce alcătuiesc poate cel mai izbutit ansamblu dintr-un film românesc (Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Laura Vasiliu, Alexandru Potocean, Luminiţa Gheorghiu,  Ion Săpdaru şi alţii).

Realizat minimalist şi cu o disciplină spartană privind tehnica (montajul rapid sau prea vizibil este exclus, la fel şi coloana sonoră care să impună o stare falsă), filmul înregistrează reacţiile şi emoţiile Otiliei, surprinzându-i disperarea tăcută, furia controlată şi mămoşenia. Camera o urmăreşte cu o voinţă neînduplecată apropiată de cruzime, singurele scene alerte – înfăţişând-o pe Otilia fugind dezorientată prin întuneric – fiind filmate kinetic pentru a-i reda tulburarea. În rest, actorii sunt lăsaţi să se desfăşoare în secvenţe continue ce durează până la zece minute, scena mesei în familie în care mişcările a zece actori sunt perfect coregrafiate, aceştia vorbind încrucişat şi răspunzându-şi aleatoriu, fiind de-a dreptul impresionantă. Nu ar fi deplasat să pariez că succesul la critică a fost câştigat pentru aparenta naturaleţe şi spontaneitate a acestei secvenţe, intens repetată, după cum am aflat mai târziu. Alţi factori ar fi structura curată (dar deloc previzibilă) a scenariului şi lovitura în plex la vederea fetusului întins pe prosopul din baie. Cârcotaşii identifică aici o intenţie clară de a şoca, iar Mungiu spune că arătarea fetusului era esenţială pentru efectul ei cathartic[2], adevărul fiind undeva între cele două luntri. Dar, oricât de răspândită ar fi această acuzaţie, nu-mi poate ieşi din minte reacţia unei doamne la proiecţia din cadrul TIFF-ului, ediţia 2008. Aceasta a exclamat, emoţionată până la lacrimi: Mamă, asta e povestea mea! Un întreg eseu argumentativ care să ateste autenticitatea filmului nu ar valora cât afirmaţia ei.

///

Lavinia Gal

///


[1] Pentru a compensa această frustrare, puteţi downloada şi citi integral scenariile scurtmetrajelor lui Cristian Mungiu de pe pagina editurii Liternet: http://editura.liternet.ro/carte/32/Anton-Pavlovici-Cehov/7-scenarii.html

[2] În interviul dat lui Horia-Roman Patapievici în cadrul emisiunii Înapoi la argument.

/

==========================================

Vezi şi:
Mungiu 2/2. Studiu de caz: Amintiri din Epoca de Aur

==========================================

Lavinia Gal

Mai multe articole de