Mungiu 2/2. Studiu de caz: Amintiri din Epoca de Aur

De . Categorii: Dosare, anchete, Noua cinematografie, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , , , ,

Mungiu 2/2. Studiu de caz: Amintiri din Epoca de Aur

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Contextul

A apărut, în sfârşit, o miniserie care descrie, cu o onestitate lipsită de resentiment, atmosfera din ultimii 15 ani ai erei comuniste, folosindu-se din plin de umorul negru românesc. Însă trebuie subliniat că Amintiri din Epoca de Aur şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile au fost gândite iniţial ca un întreg de către creatorul lor, Cristian Mungiu, şi că Amintirile au fost primele puse pe hârtie.

E relevant însă de aflat care a fost controlul executiv pe care l-a câştigat Mungiu asupra filmelor sale. El a scris, produs şi regizat atât 4,3,2, cât şi a doua parte din Amintiri, ocupându-se activ chiar şi de distribuirea lor. Chit că, la Cannes, spectatorii au avut surpriza de a viziona doar cinci din cele şase scurtmetraje, neştiind dinainte care, sub pretextul punerii în atmosfera României comuniste – în care niciodată nu ştiai ce te aşteaptă. Şi la noi tot lungimea a fost motivul pentru care filmul a fost secţionat în două părţi. Prima parte, Tovarăşi, frumoasă e viaţa!, e regizată de patru confraţi ai regizorului – Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu – răspunzând astfel la o chemare la arme pentru a dovedi vitalitatea şi diversitatea stilurilor din cinematografia românească. Partea a doua, Dragoste în timpul liber, e constituită din trei filmuleţe regizate de Mungiu însuşi: două legende rămase din Epoca de Aur şi un bonus doar pentru autohtoni.

Când tevatura receptării lui 4,3,2 a luat sfârşit (primul ei val cel puţin, deoarece există mari şanse ca acesta să fie genul de film care să stârnească reacţii puternice cu fiecare generaţie de spectatori), el a promis o revenire la forma lui iniţială – cea de prozator talentat care recurge la mijloace de povestire proprii cinematografului şi la mult mai simplul truc al umorului inteligent pentru a mulţumi publicul de tot soiul. Această abordare e compatibilă cu stilul Amintirilor, care fac parte dintr-un gen hibrid, la jumătatea distanţei dintre istorie şi basm (nu popular, ci al culturii pop, în caracterul lui heteroclit îmbinându-se, ca şi în cazul lui Occident, personaje şi situaţii pitoresc-româneşti cu structura unui scenariu de matriţă occidentală[1]). Istoriile secundare, “semi-adevărate”[2] după cum le numise cineastul, descriu absurdul traiului zilnic, dar cel puţin o parte dintre ele par incredibile la nivelul consistenţei narative – chiar şi pentru acest grad de absurd.

Tovarăşi, frumoasă e viaţa!

Legenda care deschide şirul, cea a vizitei oficiale, surprinde starea de trepidaţie prin care trece o comunitate antrenată de către un domn activist în aşteptarea coloanei oficiale. Actorii şi figuranţii sunt autentici, dar câteva elemente stilistice (un telefon roşu scos pe fereastră, un afiş care zice “Puneţi capăt bombei cu nitrogen!”, un carusel în mijlocul pustietăţii) distrag atenţia de la ce se întâmplă şi mută interesul pe compoziţia deosebită a planurilor, un lucru dăunător dacă punctul de interes e umorul de situaţie, iar miza – tocmai naturaleţea. Despre acest prim film, regizat de Ioana Uricaru, pot spune că e artistic până la atingerea unei arome nespecifice filmului românesc, dar de un comic bizar care îţi fură, chiar şi fără să îţi dai seama, câteva râsete.

A doua Legendă, cea a fotografului oficial, arată cum funcţiona cenzura în redacţia ziarului Scânteia, principalul motor de propagandă al epocii, unde înălţările tovarăşului preşedinte şi articolele scrise anterior evenimentelor erau considerate cât se poate de fireşti. Satisfacţia vine când maşinaţiunile mai-marilor regimului sunt expuse ca bufonerii în faţa întregii ţări. Regia şi muzica sunt semnate de Hanno Höfer care livrează un scurt metraj echilibrat şi respectabil.

Al treilea capitol, Legenda politrucului zelos, înfăţişează un activist ultraentuziast care îşi adjudecă o misiune de alfabetizare şi e, în opinia mea, poama rea din acest sextet. Obiecţiile ar fi: personajul central e caricatural şi complet antipatic, muzica folosită e ostentativă, iar porturile şi accentele ţăranilor din sat diferă simţitor, indiciu că detaliile au fost tratate cu superficialitate.

În încheierea părţii Tovarăşi, frumoasă-i viaţa! vine Legenda miliţianului lacom cu două mari atuuri: distribuţia perfect aleasă şi comicul eliberat treptat cu final exploziv. Povestea e simplă, dar genială: pe vremea când foametea era mai cruntă, un poliţist primeşte un porc viu şi trebuie să-i vină de hac în bloc, fără ca vecinii să miroasă captura. Pe lângă aportul marilor actori Ion Săpdaru şi Gabriel Spahiu, se simte nuanţa năstruşnică dată de selecţia unor copii cu adevărat talentaţi, personajele lor din film având rolul capital de a găsi aplicabilitatea cunoştinţelor acumulate la şcoală în cele mai neobişnuite dileme casnice.

După această analiză a primului capitol, mi se pare firesc să constat că totalul e mai mult decât suma părţilor sale. Rămâne un film ce trebuie tratat în cheia umorului uşor. Fiindcă, deşi bifează cu succes reconstituirea cadrului societăţii comuniste, nu se apropie de profunzimea trăirii individuale – pentru că nu-şi propune niciodată asta, fiind doar un portret al mentalităţii colective din epocă.

Dragoste în timpul liber

Titulatura Dragoste în timpul liber e amăgitoare deoarece, la drept vorbind, dragostea nu e tema principală în niciunul dintre filmuleţe, ea având mai mult statutul de vehicul motivaţional. Faţă de primul film, acesta e matur şi superior calitativ, iar atmosfera de bâlci şi felul burlesc în care au fost spuse povestirile până aici dispare. Cele două medii metraje ce alcătuiesc filmul poartă mărcile operei lui Mungiu – interioarele sunt universuri-abis sau intimitatea personajelor, ritmul domol-cumpătat al desfăşurării acţiunii creează nelinişte, iar finalul e fie deschis, fie debusolant.

În Legenda vânzătorilor de aer, Crina, o elevă de liceu, şi Bughi, un tânăr carismatic şi întreprinzător, sub influenţa prea multor vizionări ale filmului Bonnie şi Clyde[3], se decid să bată din uşă în uşă în numele Ministerului Chimiei şi să-i fraierească pe cinstiţii tovarăşi sub unul dintre cele mai aberante, dar eficiente pretexte posibile. De reţinut scena minunat de evocatoare a unui chef din anii ’80 şi finalul care distruge definitiv iluzia că protagoniştii acestei istorii ar semăna în esenţă cu cei din filmul lor preferat.

Singura poveste realmente tristă (asezonată însă cu nişte accente comice) e Legenda şoferului de găini în care Vlad Ivanov reuşeşte să construiască un personaj introvertit şi convenţional păstrându-şi în acelaşi timp magnetismul din 4,3,2 sau din Poliţist, adjectiv. Un film despre intenţii neîmpărtăşite şi speranţe neîmplinite (punctual fie spus: despre un şofer de la Avicola convins să întreprindă trafic cu ouă înainte de Paşti), fiind şi singurul care îţi dă senzaţia deprimantă de a fi blocat într-un tunel fără chibrituri. Iar concluzia “legendei”, aceea că mulţi s-au îmbogăţit comercializând produsele aflate sub directa lor supraveghere, a fost (şi în unele locuri se mai menţine drept) o realitate.

Bonusul menţionat mai sus se numeşte Legenda curcanului zburător[4] şi e cea mai sinceră mărturie a unei iubiri necondiţionate din acest calup. Stilistic se simte o subtilă notă distinctă, iar temporal iese din sfera de interes deoarece acţiunea e plasată în 1992. Tatiana, o fată de la ţară, este trimisă la Bucureşti pentru a-şi vizita mama în spital şi a-i livra lui domn doctor, bineînţeles, mita (un punct în plus pentru scena în care copila e iniţiată despre cum să ofere mită diferenţiat, în funcţie de statutul social). Din nefericire mita este un curcan cu o mare valoare sentimentală, căruia Tatiana îi este dedicată trup şi suflet.

Dat fiind că acest film descrie universul postapocaliptic şi nu mai este o legendă a epocii, ci o poveste în care fantezia îşi bagă vizibil coada, îmi permit să dezvălui parţial finalul-surpriză. Acesta îmi serveşte la susţinerea teoriei conform căreia nimic din ce face Cristian Mungiu nu e întâmplător. A ales să facă Amintirile după 4,3,2 pentru a ne face să râdem săţios după ce am încasat un pumn aprig în stomac. A orchestrat proiecţia la Cannes sub formă de ruletă rusească şi din raţiuni practice, dar doar pentru că le completau pe cele ideologice. În plus, opiniile sale critice privind direcţia pe care ar trebui să o urmeze cinematografia românească transpar la nivelul macrostructurii şi la o analiză atentă a ordinii în care sunt prezentate legendele: pentru început, amuzamentul fără angajament, apoi poveştile cu inflexiuni melancolice şi cu tente de disperare, iar în încheiere un scurtmetraj care nu poate anunţa decât o direcţie programatică. Tatiana leşină în faţa Casei Poporului la sfârşitul Legendei curcanului zburător, dar nu pentru că ar fi copleşită la vederea colosului arhitectural (un simbol al preaiubitului), ci pentru că asistă la înfăptuirea unui miracol: curcanul ei dresat meditează asupra diferenţei dintre cerc şi pătrat. Această scenă la capătul filmului-omnibus care sărbătoreşte 20 de ani de la căderea dictaturii în România trimite un mesaj subliminal următoarei generaţii de realizatori, anume că fereastra către teritoriul ficţiunii insolite a fost lăsată deschisă. Se vor face din ce în ce mai multe filme româneşti care să nu-şi mai tragă seva din angoasa suferită în perioada comunistă? Mă întreb şi sper.

Despre finalurile lui Mungiu

Une petite conclusion despre poveştile, naraţiunile, scenariile, proiectele lui Mungiu. Sunt felii, e drept anecdotice, din existenţele unor oameni reali, care pot fi continuate în orice fel în mintea spectatorului. După ce rulează genericul şi luminile se aprind, nu te poţi abţine să nu le imaginezi poveştilor lui un final hollywoodian, sau antihollywoodian, un final pe care intenţionat nu a vrut să-l ataşeze[5]. Dar nu mă deranjează câtuşi de puţin această sincopă. Dimpotrivă – e eliberatoare. Într-un fel îţi dai seama că povestea a fost spusă de dragul poveştii, nu cu intenţia de a populariza un mesaj. În al doilea rând, te face conştient de talentul lui Mungiu ca cineast complet, până în măduva oaselor. O naraţiune de-a lui păstrează deliciul unei finalităţi filmice, care te face să spui exact acolo aş fi pus şi eu punct. Sau puncte de suspensie.

Lavinia Gal


[1] Dar pe când în cazul lui Occident acest lucru venea ca un strat de ironie în plus, Amintirilor le dăunează simetria năstruşnică dată poveştilor, punându-le în pericol credibilitatea.

[2] În interviul acordat revistei Re:publik, numărul 25 din Mai 2007, pagina 38.

[3] Atenţie la scenele din Bonnie şi Clyde care apar în film. Fiindcă cei de la Hollywood i-au pretins o sumă astronomică pentru copyright, Mungiu a refăcut scenele dorite şi le-a inserat ca substitut originalului. V-aţi fi dat seama?

[4] În original, Turkey Girl a făcut parte din altă culegere de scurt metraje, Lost & Found (2005), semnate de un grup de regizori est-europeni.

[5] În fiecare film există cel puţin un element lăsat latent: în Zapping telespectatorul cu soţia sunt închişi în casă pentru a prelua ştafeta de telecomandă; în Occident niciun personaj nu primeşte ce-şi dorise iniţial, eroii filmului rămân dezbinaţi, acesta încheindu-se în momentul despărţirilor; în 4,3,2, deşi partea cea mai traumatizantă este acoperită, rămâne mocnind conflictul între Otilia şi Găbiţa, şi mai important, Otilia nu mai apucă să-şi fumeze ţigara după care râvnise tot filmul. Cât despre Amintiri din Epoca de Aur… chiar în prima legendă, tovarăşii sunt lăsaţi să se învârtă la nesfârşit într-un carusel.

====================

Vezi şi:
Mungiu 1 : 1. Curs de iniţiere

====================

Lavinia Gal

Mai multe articole de