N. Manolescu – Istoria pythică a literaturii române

De . Categorii: Carte, Criticii la apel, Cronici, Dosare, anchete, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

N. Manolescu – Istoria pythică a literaturii române

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Datorită unei erori regretabile, în numărul tipărit al revistei (1-4/2009) nu a apărut textul lui Marius Conkan, ci o schiţă propusă de autor redacţiei. Textul final este acesta, publicat pe sit. Ne cerem scuze atât lui Marius, cât şi cititorilor.

//////

Nu pofta de teribilism ori vreun impuls contestatar m-au determinat să scriu acest text despre Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu. Nu e uşor să scrii o analiză la masivul op manolescian, mai ales atunci când criticul literar afirmă descurajator: „Întorcând spatele unui trecut colectiv pe care nu-l cunosc, [cei din generaţia 2000, n.m] se fac adepţii unor experienţe personale, mai mult ori mai puţin semnificative, şi ai unor maniere provocatoare de a le pune pe hârtie”, Manolescu atacând modul în care generaţia actuală neagă un trecut literar şi antecesorii de rigoare. Mărturisesc, a fost, întâi de toate, un adevărat challenge în a mă lua la trântă cu viziunea unui „mamut” al criticii literare româneşti cu care noi, toţi cei din generaţia mea, am fost deprinşi să trăim, încă din şcoala generală. Istoria de faţă, pe lângă aspectele ei oarecum prolixe, dovedeşte, mai ales în analiza secolelor XVI-XVIII (parţial, secolul al XIX-lea) ale literaturii române, cumpătare, responsabilitate şi fineţe, care însă nu sunt, din păcate, perpetuate, începând cu textul despre Mihai Eminescu, în tratarea celorlalte generaţii literare.

Titlul cronicii mele vizează, în primul rând, un aspect care izbeşte cititorul încă de la primul text despre un scriitor român al secolului al XX-lea: caracterul sibilinic, al unei autorităţi critice autoproclamate prin tonalitatea discursului şi prin anumite etichete aparent inconturnabile, al unei pythii cu premeditate pierderi de memorie, care inventariază, parţial iresponsabil şi inadecvat, trecutul şi prezentul literar, punând asupra scriitorilor verdicte cu uşurinţă demontabile de către un cititor cât de cât avizat. Înţelegând această atitudine critică, îmi dau seama că Nicolae Manolescu nu este neapărat culpabil, având dreptul la alegerea sa subiectivă în a trata pe cine/cum doreşte, în funcţie de propria-i receptare. Numai că acest lucru se cuvine a fi asumat (şi el nu este neapărat asumat, ci fluturat pe sub nasul cititorului, cu indiferenţă). Drept care este, în replică, dreptul cititorului (criticul criticului literar) să sesizeze inadvertenţele, inadecvările şi lapsusurile intenţionate. Istoricul literar, N. Manolescu, a uitat faptul că domnia sa a devenit aproape o instituţie critică, aşa încât verdictele lui pot fi hotărâtoare peste şi în timp. Chestiunea aceasta are în vedere (pentru a fi şi eu pythic!) tocmai faptul că unii scriitori/critici literari/cititori îl vor recepta pe Manolescu în acelaşi fel în care, odinioară, a fost elogiat şi receptat G. Călinescu; iar acest lucru nu consider că ar fi neapărat benefic pentru o viitoare literatură română.

Istoria de faţă (am în vedere, din nou, tratarea secolului al XX-lea) are o structură parţial incoerentă (mă refer, mai ales, la incoerenţa internă a textelor care ilustrează contradicţii făţişe, prin faptul că un scriitor, ba e apreciat laudativ, ba e considerat „minor”, totul petrecându-se în cadrul aceluiaşi text), fiind un conglomerat de analize critice realizate, în multe cazuri, cu o mânuire inadecvată a aparatului critic (pe care, bănuim că, totuşi, măcar în principiu, N. Manolescu l-ar stăpâni din plin!). Pierderile de memorie ale pythiei manolesciene vizează faptul că Istoria omite intenţionat ori tratează fugitiv figuri reprezentative ale literaturii române (de pildă Mircea Nedelciu, Alexandru Muşina, Ion Mureşan) şi ale criticii literare de după cel de-al doilea război mondial. Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Adrian Marino nu intră deloc în atenţia istoricului literar, neacordându-li-se nici măcar un text de minimă inventariere. Pe lângă astfel de omiteri, în studiul dedicat lui Eminescu, Manolescu nu o consideră pe Ioana Em. Petrescu drept un punct de reper în hermeneutica liricii acestuia, notând tranşant-injust următoarele: „nu există în toată istoria decât trei lecturi critice ale lui Eminescu deschizătoare de drumuri: a lui Maiorescu, a lui Călinescu şi a lui Negoiţescu.”

Cataloghez „investigaţia” manolesciană (poate greşesc) drept un „epigon” al celei călinesciene, nu în sensul viziunii asupra operelor scriitorilor (deşi există o sumedenie de convergenţe cu G. Călinescu), ci în sensul structurării discursului care, pe alocuri, în lipsa lui de adâncime (aspect puţin perceptibil la Călinescu, luând în consideraţie faptul că acestuia, contextul istoric nu îi oferea o consistentă receptare critică a scriitorilor de până atunci), e pigmentat (sic!) de expresii metaforice. Aici intră în discuţie mai ales textul despre Nichita Stănescu, încheiat riscant de patetic astfel: „a creat o limbă la fel de liberă şi încântătoare cum este zborul păsărilor în văzduh.” Referitor la Nichita Stănescu, Manolescu îi acordă doar câteva pagini, majoritatea înţesate cu citate din opera poetului, criticul insistând mai degrabă asupra dimensiunii inegale a poeziei şi ignorând posibilele influenţe pe care Nichita Stănescu le-ar fi avut asupra generaţiilor următoare de poeţi. Comparaţia cu G. Călinescu ar putea fi, desigur, un soi de publicitate, însă, exceptând paginile de istorie literară cu privire la secolele XVI-XVIII, această comparaţie poate fi realizată doar în negativ.

Există, pe de altă parte, o viziune ideologizantă pe care Manolescu o aplică asupra unor scriitori şi oameni de cultură  (spre exemplu, Marin Preda, Constantin Noica), apoi o sumedenie de afirmaţii şcolăreşti, care denotă, încă o dată, anumite deficienţe în interpretare: „Cea mai frapantă afinitate rămâne cu Arthur Rimbaud, pomenit în versuri greu de uitat, mai ales dacă ne gândim cum va muri Labiş sub roţile tramvaiului bucureştean”. Acest soi de afirmaţii dezechilibrează textul, făcându-l nonpersuasiv şi chiar hilar, fapt care dezavantajează uriaşul op lansat cu tam-tam pe piaţa de carte românească din 2008.

Deşi Manolescu îşi asumă subiectivismul viziunii, admiţând posibilele contestări ale Istoriei („nu este o Biblie”, afirmă el), acest lucru nu îl scuză deloc, fiindcă demersul său stigmatizant asupra unor scriitori şi critici literari presupune anumite prejudecăţi care elimină, din start, credibilitatea în faţa unui cititor avizat. Afinităţile pentru un scriitor sau altul ale lui N. Manolescu nu ar fi trebuit să împiedice tratarea cu lucididate şi responsabilitate a scriitorilor neagreaţi. În caz contrar, fiecare dintre cititori, fie ei critici literari sau nu, îşi pot construi propria lor istorie a literaturii române (am în vedere şi cazul lui Alex. Ştefănescu, a cărui Istorie e constituită pe aceleaşi criterii de afinitate, fapt ce a determinat ironizarea în public a acestuia de către Ştefan Agopian, cunoscutul prozator nefiind analizat în Istoria lui Ştefănescu.)

Consider, de aceea, că această lucrare monumentală cantitativ a fost scrisă mai ales de dragul controversei care atrage după sine, să recunoaştem, un oarecare prestigiu  („Cu cât mai multe sunt contestate, cu atât discuţiile despre carte sunt mai vii”, spune acelaşi N. Manolescu). Totuşi, Istoria de faţă reprezintă o carte care merită citită, în primul rând, tocmai pentru felul în care Manolescu analizează, magistral aş spune, epoca veche a literaturii române (dar acest prim calup a fost deja publicat cu mulţi ani în urmă, aşa încât cititorul îl cunoştea deja, deci nu mai constituie o revelaţie!). Apoi, Istoria merită citită pentru a sesiza modul în care un critic literar îşi privilegiază afinităţile estetice, pentru nenumăratele adversative (ca să nu le mai numesc contradicţii) care reliefează faptul că anumite verdicte sunt date de dragul de a fi date şi, de ce nu, pentru a observa cum imaginea asupra unor scriitori se va schimba de-a lungul timpului, mai ales datorită verdictelor acestui critic clasat drept canon al criticii româneşti actuale. Profesorii şi elevii de liceu vor lua Istoria lui Manolescu drept etalon al criticii literare şi vor fi formataţi în funcţie de ea. Ceea ce este riscant în sine mai ales pentru literatura română actuală, percepută trunchiat, pripit şi adesea inadecvat în deja celebra Istorie critică a literaturii române de N. Manolescu.

Marius Conkan

Marius Conkan

Mai multe articole de