NEGRU PE NEGRU, Aurel Pantea

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

NEGRU PE NEGRU, Aurel Pantea

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

A apărut în 2009, sub semnătura Aurel Pantea, şi cel de-al treilea volum de „Negru pe Negru”, atât că, acum, negrul vine sub forma unei antologii menite să reasambleze, re-distribuie fantasma panteană dintr-un spaţiu liminar. Împărţirea textelor în funcţie de apartenenţa lor la un ’93 sau 2005 nu-şi mai are rostul, continuitatea fiind mai mult decât evidentă – cititorul îşi va da imediat seama că nu poate fi vorba decât de o trăire intensă a unei viziuni, care, odată asumată ca parte integrantă a vieţii şi supusă trecerii timpului, implică o şi mai acerbă şi disperantă repercurtare a sa.

Metafizica Negrului pe negru şi, implicit, a autorului său rămân, oarecum, tributare modernismului: anulare, negativitate, aneantizare. Volumul este deschis de un text aparent angajat politic, dar urmează o continuă negare – a vieţii, a morţii, a limbajului, a transcendenţei limbajului ş.a.m.d.- şi definire, chiar întrupare a acesteia în fiecare chip-obiect. Poetul încearcă o anulare de sine în favoarea unui text de tip transmisiune, un eu cerebral, obiectiv, o voce impersonală demitizantă preia funcţia de mesager al unei totale deziluzionări textuale, de martor al nimicitorului, al marelui obiect – exterioritatea vidului interior (puternica vieţuitoare. Despre ea avem opinii asemănătoare./ Amândoi o producem, ea creşte/ pe sub pungile lui de sub ochi, pe sub faţa mea extenuată). Însăşi scrierea se anulează: imaginarul are pretenţii de realitate, imaginile devin obiect; Aurel Pantea – sau acel cineva indefinibil – se transformă, în cele din urmă, într-un mecanism disfuncţional: trece dincolo de groază, dincolo de disperarea faţă de cruntul nimicitor, afectele deviază în senzaţii ale unui organ/organism, în senzorialul voluptos, iar scrisul într-un discursiv sumbru, într-o consumare şi de-compunere ale materialităţii. Numai timpul mai poate produce crisparea aceea a feţei, angoasantul timp al de-vitalizării: dacă în Negrul.. din ’93 nu finalitatea temporală -moartea- era importantă, ci procesul, timpul ca mediu exterior, al macerării şi epuizării, în următorul volum aflăm că timpul ne-a înlocuit, iar moartea se încorporează în grija maternă a femeii, îşi ţese culcuşul în chiar limbajul nostru cel de toate zilele.

Eschivarea din faţa aneantizării se poate manifesta doar printr-o existenţă a prezentului, prin locuirea informităţii/inconştienţei mutului: în mai toate poemele se vădeşte obiectivitatea, exterioritatea asumată, aşa că şi „mutul”, starea conştientă, dar vegetativă a eului este transferat exteriorităţii, inconştienţa lui este conştienţa transmiţătorului – marcă a transcendenţei în care poetul continuă să creadă: „stai în mut şi voia, oricum, se face. Se formează, astfel, o generalizare, o propagare a viziunii înspre alteritate. Iar, cu cât este mai greu să stabileşti din perspectiva cui se vorbeşte şi cui (nu) i se vorbeşte, cu cât abstractizarea şi, implicit, gravitatea discursului se accentuează, cu atât este mai pregnantă afectivitatea („singurătatea cu gesturi lente, atotstăpânitoare/ e substanţa ce nu vorbeşte/ dar înghite enorm”). Oamenii, ignoranţi sau, pur şi simplu, naivi, sunt supuşi aceleiaşi dezintegrări, dar numai vidaţii sunt capabili să resimtă acest proces neîntrerupt, acea oboseală a materiei de a se autodigera: „Am o poziţie favorabilă. Văd cerul negru, culoarea gurii/ prădătorului”. Dimensiunea socială apare ca efect secundar, probabil nici măcar întrevăzută de autorul care perseverează într-un scris al cărui efect curativ întârzie să apară: acesta îşi asumă actul textual, dar nu şi rolul profetic, prea absorbit fiind de propria-i viziune.

Pentru iubitorii de poezie/literatură va fi o placere să-l (re)descopere pe Aurel Pantea. Deşi, cum spuneam mai sus, l-am putea încadra în modernism, e preferabil să nu, căci poetul Pantea rămâne plauzibil, chiar fresh, în obsesia lui non-dimensională. Fragmentele prea teziste sau prea noţionale sunt echilibrate de imagistica puternică, de capacitatea acestuia de a nu fi repetitiv, cu toate că, în fond, de aceasta e vorba – reiterarea unei fantasme, concretizarea ei prin scris, completarea, detalierea ei prin mici variaţiuni de la temă. Cu următorul volum, cel deja în pregărire, rămâne de văzut.

*De menţionat intruziunea sa în două texte-explicaţii cumva utile pentru o altă abordare, ceva mai empatică faţă de autor.

*Negru pe Negru – Aurel Pantea, Editura Limes, Cluj-Napoca 2009

mihaela_suleap@yahoo.com

Mihaela Şuleap

Mai multe articole de